ultime zile

Pentru ultima lună din an, pentru amintiri, pentru speranțe

       A fost un an greu, un an ce m-a pricopsit cu dureri, cu lacrimi, cu frustrări, cu... nelalocul lor - an puternic; căci toate au trecut prin mine, eu prin ele și toate mi-au întărâtat ființa să merg înainte. M-am certat cu visele, mi-am onorat promisiunile, mi-am urmat pașii înnămețiți de ardoarea de a reuși. Mi-am dăruit palme usturătoare, mi-am recunoscut greșeli și le-am păstrat ca erată, mi-am târât inconștientul până la absurdul prăpastiei căzând și ridicându-mă. 

Am bocit, am iertat, am iubit. 

       Potecilor curbate ale sufletului le-am întins nămeți pentru un viitor pe care nu-l cunosc dar pe care îl aștept. 

       Amintirilor răsucite ca un dans incandescent al epoleților luminii le-am medaliat cicatricile și le port, sunt ale mele toate. 

     Speranțelor le găsesc mereu odihnă și popas, de vor să rămână, de vor să treacă, de vor... 

        Aștept Noul An cu năzuința că va fi unul puternic. Dorința mea? Să nu am dorințe.

Pentru ultimele zile din an, pentru speranțe.....

Te rog, Moșule

Dragă Moșule,

Știi cât de mult te iubesc, știi că fac parte din grupul celor care „CRED!” 

Minunile se întâmplă în fiecare secundă: este o minune că o mamă singură are timp să-și crească copiii și să-și dăruiască toată viața pentru ei; este o minune că un prieten se află în scaunul cu rotile de la 10 ani și are putere să mute munții ajutând pe cel aflat în nevoie; este o minune că cineva necunoscut are 5 minute pentru a ajuta să traverseze strada un biet amărât; este o minune că altcineva strânge lucrușoare ce nu-i mai trebuiesc și le donează celor nevoiași; este o minune că X și Y se strecoară prin timpul lor contractat de probleme personale și merg să gătească pentru cei fără adăpost; este o minune că un suflet tânăr și singur nu a fost înghițit de „stradă” ci face eforturi disperate să meargă la învățătură; este o minune că prietenii mei, cei mai Dulci Oameni, au mereu zâmbetul în buzunar pentru cei disperați; este o minune că mereu mă regăsesc în mine și mereu mă ridic după bufniturile traiului propriu. Sunt minuni în fiece secundă și trec pe lângă noi ca nălucile. Nu mai avem timp să le vedem, sau nu ne pasă, sau vrem și pentru noi o minune, a noastră.... La ce bun de nu ne putem bucura de toate aceste minuni din jurul nostru?

Așa că, anul acesta nu-ți voi mai cere nimic pentru mine.

Te rog Moșule, fă o minune: să se împlinească visele celor ce AU vise!

în veci

Dacă există normalitate tânjesc să-i aparțin,
Dacă există Dumnezeu tânjesc să-i simt mângâierea,
Dacă există speranță tânjesc de ea să mă țin.
Dacă există iubire totală tânjesc să-i simt adierea.
Cred că toate acestea există și tânjesc după oameni miloși,
DAR nu cred să tânjesc ca flacăra să-i ardă pe cei necredincioși.
mă întreb oare dacă există mângâieri de dincolo și de aici,
dacă nu, pentru ei, în memorie, va arde candela neuitării în veci......

Tren argintat

Mi-a poposit în gară trenul care nu întârzie. Nici foarte lung, nici foarte plin, doar pentru un scurt popas. Voi călători cu el și mă voi bucura de tot argintiul său așa cum el se va bucura de un simplu pasager, de mine.....

Noiembrie fericit!

nimic nu se sfârșește

„Să nu stai pe loc, trebuie să ajungi sus!” - așa suna îndemnul mamei ori de câte ori părea că alunec și mai am de ce să mă prind.

Urcă! Treaptă cu treaptă, bolovan cu bolovan, ramură cu ramură; nu te lăsa mistuit de trecut, de alunecări, de genuni inexistente de fapt; nu te lăsa ademenit de umbra falnicului brad sau de pasiunea unei frumuseți întotdeauna trecătoare; nu cerși ceea ce natura în toată dărnicia sa îți oferă.
Urcă! Cu pași de bebeluși ai învățat să urci, în ritmul dansatoarei ai învățat să înduri, cu lacrimi și cu zâmbete te-ai însoțit în cărări șerpuite și vlăguite de timp.
Urcă! Ghimpii ți-au lăsat rod pe palme, ploaia ți-a spălat din păcate, soarele și luna ți-au ostoit frigurile și coșmarurile, stelele ți-au păstrat speranțele.
Urcă! Nu-ți permiți să stai pe loc, nu-ți arde de jocurile unei vieți închistate ori romanțate, dacă pierzi trebuie să ști că de fapt ai câștigat.
Urcă! Timpul ăsta relativ, inventat de boierii cu pretenții, nu este pentru toți sau pentru toate, ceasul nu-ți va arăta viitorul, simțăminte negative nu-ți vor alina dorurile, dezarmarea și dezamăgirile nu sunt pentru cei care urcă.

Și am urcat. M-am sprijinit de iubire, de povață și de tot îndemnul inimii. Zâmbesc. Acum îmi permit să cobor..........

(pentru cei care cred că totul s-a sfârșit și vor să coboare)

dorințele

Am vrut să fiu frunza verde a primăvăraticelor cărări. Am devenit și m-am aurit mai devreme decât toată bucuria adierilor.
Am vrut să fiu soarele dezmierdător de traiuri lungi și blânde. Am devenit și n-am putut încălzi toate sufletele încercate.
Am vrut să fiu seară și dimineață, secunde lungi, aprige, odihnitoare. Am devenit și mi-am rătăcit tinerețea în ele.
Am vrut să fiu șoapte alintătoare, fără doruri prea multe. Am devenit și m-am uitat în ele.
Am vrut să fiu, am dorit să fiu ceva pentru care nu eram pregătită să continui, să înțeleg, să trăiesc. Atunci m-am regăsit într-un octombrie divin și am fost eu - frunză, soare, zi și noapte, șopot blând, dorință......

mi-e dor....

Mi-e dor de dimineți senine când mă trezeau șoaptele bunicilor și înviorarea păsăretului; când scoteam apa din fântână privind cu respect găleata plină ochi; când mirosea a copilărie și grijile erau departe; când ploaia curgea la timp și soarele nu năpârlea totul.
Mi-e dor de lumea zâmbitoare, de lucrurile normale și de foșnetul nunților de toamnă; de prietenii care rămâneau prieteni; de tinerețea părinților și de năzdrăvăniile fratelui; de serile sfârșite cu povești; de somnul lin, adăpostit la sânul mamei.
Mi-e dor de mine și mă afund în visare sperând să mă trezesc lângă ciutura veche.....

octomber

Trec anotimpuri peste sufletul meu, trece vara, trec secunde răzlețe menite să-ți acapareze simțurile, viața. Uneori aș vrea să mă ascund înlăuntrul primului sentiment, să mă regăsesc, să pun punt, să o iau de la capăt. Mă tupilez în unghere de ramuri încolăcite pe ghemurile sorții și aștept. Când ridic privirea îmi dau seama că oriunde aș fi mă vei afla. Ce să fac? Mă dezmierd și mă descătușez de traiul canicular, mă îmbrac în zeghea așteptărilor și cu un ruginiu zâmbet, uitând oftatul, te primesc.
Mâine vei venit cu adevărat, astăzi te simt, îţi simt parfumul dulce de lemn uscat şi-ncerc să-ţi pipăi norii; astăzi te miros, îţi adulmec umezeala ce, oricum îmi intră-n oase, vreau să te respir; astăzi te aud, ascult bătăile ritmice ale inimiilor ce se strâng înfrigurate şi se sărută pe ascuns, ascult şoaptele dezmierdate ale vântului ce pălmuie uşor ultima frunză verde. Ai sosit cu tot alaiul tău şi mi-l prezinţi încântată de popasul, scurt ce-i drept, pe care îl vei face şi în viaţa mea. Am mai multe toamne, aştept mai multe primăveri. Mă răscoleşti, mă-ntârzii, mă faci să râd şi-mi provoci amintiri copilăreşti - aşa eşti tu, aşa am devenit eu.
Ploi răzleţe, murături, boboci în prima zi de școală, trenciuri colorate, umbrele, ghete, mănuşi croşetate, umezeală, cârcei, dureri de şale, răceli, ameţeli, vătălugi de coşuri amorţite încă, mere, pere, struguri, ţuică fiartă, sfârşit de vară, început de viaţă - ai venit.
Bine ai venit, Doamnă, bine ai venit, Toamnă, bine ai venit, copil iubit!

un timp

Am trăit în stare latentă. Nu am deranjat să nu fiu deranjată, nu am înjurat să nu fiu înjurată, nu am ironizat să nu fiu ironizată - și totuși, am fost. M-am înarmat cu răbdare, cu bun simț, cu educația primită și am trecut peste - cu regrete, cu dureri, cu suflet gol, cu mâhniri, cu tristeți, cu abandonări. Câteodată am făcut uz de baros și am tăiat de la rădăcina mumă tot și nu am mai privit înapoi. Am încercat să redefinesc auto - mulțumirea și respectul de sine, am încercat să dau valoare unui lucru simplu și abandonat, am încercat să insuflu o fărâmă de trăire monotoniei cotidiene, uneori mi-a ieșit. Am lucrat în locuri pustiite de suflet și răzvrătite de oameni fără valoare, am rămas pentru câteva speranțe și când m-au atacat vehemențe puerile am plecat; nu făceam nimic pentru mine, pentru plăcerea de a munci cu drag, fără să-ți pese de timp, de condiții nefavorabile ori de influențe negative. A trebuit să treacă starea latentă, mi-a luat ceva timp dar am reușit să ies din ea și mă îndrept cu ușurință spre ceea ce aș dori, cu adevărat, din plăcere, să fac.

„Dacă dragoste nu e nimic nu e.” - Ce poate fi mai vibrant? Îmi sumetic baierele sufletului și pornesc în ritm cadențat să-mi întâlnesc maturitatea. Nu-mi pasă de crezi că-s bătrână, nu mă interesează părerea ta despre pașii mei, nu dau doi bani pe ironiile otrăvite ce mi le porți și înșiruirile de vorbe trec pe lângă trupul meu! În suflet nu-ți mai permit să-mi intri!
Când nimic nu te mai mulțumește schimbă, schimbă totul! Ești un om și TU contezi!

nisip

Sunt cuvinte pe care nu ai cum să le uiți, așa cum eu nu voi uita sfaturile mamei. Împlineam 18 ani când îi sorbeam sfaturile din toiul nopților, am împlinit 51 de ani când le aștern:

Nu este ușor să te lupți cu tine, nu este ușor ca să-ți fie bine.
Nu este un vis ca să ieși din lună, nu este un vis să-ți faci viața mai bună.
E timpul tău să știi, e timpul tău să lupți! E timpul tău să poți, e timpul tău s-asculți!
Nu este ușor să întorci privirea, nu este ușor să lași amăgirea.
Nu este un vis ca să umbli iară, nu este un vis să-ți faci doar primăvară.
E timpul să asculți, e timpul să vorbești! E timpul tău să zbori, e timpul să trăiești!
Nu este ușor să accepți o boală, nu este ușor ca să zâmbești iară.
Nu este un vis ca să ai speranță, nu este un vis lipsit de importanță.
E timpul tău să crezi, e timpul tău s-accepți! E timpul tău să vrei, e timp să te îndrepți!
Șterge-ți lacrima, șterge-ți neputința, șterge-ți nedorința, șterge-ți umilința!
Șterge-ți ce nu poți, șterge-ți neștiința, șterge acuma tot ce-ți întunecă ființa!
E timpul tău să-njuri, e timpul tău de rugi! E timpul tău de ieri, e timpul de atunci!
E timpul tău în pumni, e timpul tău de dar! E timpul tău de drept, e timp să ai habar!
Dacă astăzi plângi, dacă uiți de tine - vei uita ușor de vremea care vine.
Dacă azi ți-e greu, cât ești în putere - vei fi doborât de groază și durere.....
E timpul care trece, e timpul ce nu vine! E timpul cald și rece, e timp doar pentru tine!
E timp pentru puțin, e timp pentru acum! E timpul meu să spun! E timpul să apun.........
Trăind mereu cu lamentări, timpul tău poate apune în ele. Nu-l lăsa!

al meu timp....

De câte ori nu am visat să-mi țin timpul în palmă; știi, secundele acelea de efemeră fericire când toți și toate îți zâmbesc; sau orele înnourate când privești mut de uimire secundarul care, crezi, că tinde să se oprească la hotarul dintre ceruri și meleaguri. De câte ori nu mi-a venit să strâng nisipiul clepsidrei ce-mi trecea indiferent prin venele pulsând a melancolii de toamnă prea târzie. Timpul; am vrut să-l opresc în pumni, am vrut să-l străjuiesc în suflet, am vrut să nu-l mai vreau! Tot de atâtea ori am trecut din timp în timp. Au timpurile au trecut prin mine?
Toate sunt la vremea lor. Și când am dat drumul palmei, și pumnului, și sufletului, am știut că se va întoarce, am știut că mi-am dat drumul mie și că voi zbura, fără secundar, fără arcuri, fără a mă mai întoarce cineva - este timpul meu.

ultim tren

Aș vrea să fiu apă, să-mi găsesc drumul către cărarea firii pe care toți o caută și doar unii o află.
Să fiu apus, atunci când răsăritul nu mai este o noutate, așa, ca un ultim oftat să vin în alinare.
Aș vrea să fiu rocă, să nu mă clintesc din privirile uliilor chiar dacă însuși Zeus mi-i trimite.
Să fiu firul sacru de nisip, să cauți în el toate dezlegările legate pe care nu credeai să le aurești vreodată.
Aș vrea să fiu final, să pun punct și de la mine să pornească toată vigoarea pământului. Aș vrea......
Acum sunt fum - tulbure, pașnic, ultim; ca un tren neprins.......

dragă vară!

Dragă vară,

Te iubesc, doar m-ai moșit! Te aștept din primăveri păgâne și te caut îngrijorată când întârzii sau când apari mâniată de pufoșenii înnegriți. Mă răsfăț în ultravioletele tale și mă anin în conul tău de zile lungi. Mă răsfir în bălți cizelate de cotidian și te i-au la braț în plimbăreli fără ținte, fără glas, doar cu tine în suflet. Mă acopăr ușor de zefirul tău iubit și amorțesc în dorințe de ploi binecuvântate. Toate ale tale mă maturizează și eu le accept.

Până acum. Mi-ai explodat o galerie de călduri înfumurate și m-ai ținut captivă într-un aer ce-ți filtrează inhibițiile. M-ai scurs de umanele puteri și te-ai agățat de fiecare celulă a ființei mele. M-ai decolorat în unicele-ți coduri pe care nici măcar nu vreau să le bănuiesc, dar să le descifrez. M-ai adormit în abundența unui vis și eu, naivă ca întotdeauna, am crezut în tine. Cu ce ți-am greșit? Cum să-ți domolesc plecarea? De ce ne sufoci atâta?

Știu. Pornesc din aceeași stație. Fug la ... Berlin! Să fugi și tu. Eu? Revin!

în direct de pe Pământ

De ce trăiești atât de sus cu-același timp de viață?
Când soarele ți-e la apus speri să ai altă față?
De ce privești octogonal cu-aceleași lacrimi bază?
Când ochelari-ți sunt de cal și nu ai altă fază.
Că ai noroc, eu nu contest, născut cu stea în frunte,
Și dăruit, fără protest, ai fost cu lucruri multe.
Că aripi ai, eu nu le vreau, întinse-au fost de soartă,
Și fără griji, numai ca eu s-aștept la altă poartă.
Eu sunt de jos, și eu trăiesc pe-un alt tărâm de vise,
Tu ești de sus, acolo, în zile mie nepermise.
Ei, cei mai mulți sunt între noi, se ostoiesc în apă
Și în speranțele de sus, doar jos mai sapă...........

apus de cascadă

La scurgea lunii poate voi fi aproape ca să răsar cu ea în valea tuturor viselor împrăștiate. Din toboganul vieții adun sclipiri și adun ace ca nu cumva să pierd vreo amintire. Amintire în care mulți și multe mi-au răsărit în lună dar și mai mulți, chiar și mai multe mi-au apus în soare.
Am învățat să cred în mine ieri, și acest ieri s-a emancipat în mine astăzi și continuă să eclipseze și mâine, tot în mine.
Au fost zile de început tulburi, trecuse partea adolescentină de 17 - 18 ani și educația oarecum spartană mă împingea mereu înainte cu un tremur ușor, pășeam stingheră pe cărarea aleasă. Multe poticniri am avut, răspunsuri neprimite;multe căzături, au sădit urme adânci; multe, prea multe așteptări întoarse către mine și neînfiripate în vreo idee zurlie; câteva raze ici, câteva obloane colo.... De fiecare dată reușeam cumva să scot la iveală ce era mai bun. Da, am reușit să uit, să șterg, să calc în propria-mi umbră și să-mi educ dârzenia de a continua să cred, să sper - astea mi-au rămas întipărite în ADN. Mă formam ca om cu principii, cu educație, cu iubire, cu tot ce intra în desaga binelui de mine. Am făcut rău? Da! Și mie și altora. Am încercat să îndrept? Uneori, alteori nu mai era nimic de îndreptat și am rămas cu fierea-n cerul gurii. Atunci m-am retras, cum mă mai retrag și azi, m-am rostogolit într-o disperare ce nu era a mea, era doar în mine și îmi asigura o pavăză efemeră a neputinței. Știi, momente în care vrei să fugi cu tine numai și să nu auzi, să nu vezi, să nu știi nici măcar de cum îți este.
Universul are alte planuri! Dacă locul tău este Undeva, acolo vei ajunge, vrei - nu vrei. Așa am ajuns să caut locul acela, secunda care să o pot transforma în viață, viața mea. Sunt mulțumită? Da! Până la scurgerea lunii mai am timp să apuc învierea de soare. Sau nu?

șomer orfan

Iertare cer în seara asta, cuvintele-mi aiurea curg
și se transformă în durere ce urlă pașnic în amurg.
Nu-s tânără și voluptoasă și nici timidă nu prea sunt,
devreme vreau să fiu acasă, acesta-i adevărul crunt.
Vorbesc și scriu, sunt educată și facultate am făcut,
nu cânt manele, nu-s vreo fată ce ție să-ți fie plăcut.
Am o coloană vertebrală, refuz să vezi doar un pamflet,
nu-s dulce dar nu sunt nici fiară; patroane, am doar diabet.
Vreau să muncesc. A câta oară? Să nu adorm iar suspinând:
că sunt fi șomer la mine-n țară, că sunt orfan la mine-n gând......

agonii

   Privesc spre cele șapte minuni mărețe ale lumii. Sunt minunile Omului, minuni pe care a fost învățat să le creeze de copil. Copii..., n-a fost să am copii, un alt păcat pe care trebuie să-l duc până departe; și nu știu despre ei decât că trebuiesc iubiți, îngrijiți, educați și la infinit, mereu, necondiționat - iubiți. 

  Despre mine?

 Ai rămas în amurg, copilă bătrână. Tu, cea care treci dintr-un an în celălalt; tu, care umpli timpul vremelnic al viețuirii proprii; tu care ai fost, ești și venind mereu vei fi pururi ridul mijit al colțului de iarbă. Ai rămas în amurgul unei vieți ce a răsărit plăpândă într-un ochi de cer ce-ți umple plămânii de curățenia naturală a propriei tale amurgiri. Ai uitat să mai crești....Și ce?

 Voi aștepta un alt amurg, o altă vară, un alt ochi de cer, pe o bancă curățată de treceri, plânsă de picuri și zgâriată de tresăriri, de uitări, de oboseli. 

  Tu rămâi în amurg, eu mă voi bucura de treceri. Voi lua de mână un alt copil bătrân, vom râde către răsărit și ne vom urma drumul..... 

pentru zile amestecate

   Privește păpădia asta. E micuță și plăpândă. Se încăpățânează să răsară în fiecare an, mai zveltă, mai zâmbitoare, mai puternică.... În fiecare an o simplă adiere o lasă fără petalele firavei sale vieți. Goliciunea o irită, o face să plângă, o face să-și ia drumul către alte tărâmuri? Nu..... În fiecare an răsare iar în jocul vieții și al ducerii. 

   Suntem micuți, firavi și plăpânzi. Ca și păpădia ne trezim în cârceii unor zile pe care nu ni le dorim; ne simțim încapsulați în umezelile ochilor care nu vor să mai stea umbriți de sentimente amestecate, ciudate și nerecunoscătoare. În fiecare an răsărim la fel ca-întâia zi și ne adunăm puterile să trecem cu bine de astfel de clipite stări obositoare.. 

   Sumetică-ți mânecile să nu te împiedici de vise. Lasă visele să vină spre tine și poartă-le-n suflet până la prima adiere - vor zburda vesele și se vor împlini. Nu-i greu, ascultă-ți sufletul.

   Să devii păpădie! Să te transformi iar și iar și iar în viață......