Da, acum abia am înțeles, rememorând episodic toate icoanele derulate pe altarul propriei memorii. Abia acum am reușit să pătrund în tainice cotloane străjuite de surâsuri ori inundate de picături sărate. Abia acum am dibuit tâlcul misterios ce mă invada când mă așteptam mai puțin chinuită de aceeași întrebare, același răspuns.
Cărările șerpuite ale eternității acestei lumi sunt străbătute la secundă de fiecare generație ce apucă să ia o gură de aer. Apoi, la următoarea miime de secundă totul se schimbă, totul ia o întorsătură excelentă, naturală, colosală pentru fiecare în parte. Așa am pășit și eu pe propria-mi cărare, nebănuind că, de fapt, cărarea m-a ales pe mine și nu invers. Și m-am aventurat pe ea, prin sticla ce-mi lucea printre tălpi, prin pionezele ce-mi răneau sufletul, prin cojile uscate ale roadelor ce par să nu mai dea vreodată. Habar nu aveam ce mă așteaptă și, sincer, nu cred că știind, aș fi schimbat ceva.
Cel ce o urmase înaintea mea a încercat să mă avertizeze, a încercat să-mi mai lumineze opacitățile întâlnite.... În zadar, pornisem în cursă singură, nu admiteam nicio îndrumătură, nicio postare gen ”Ți-am zis eu...”, pornisem fără să aud, fără să văd; eram îmbrăcată doar cu un zâmbet - de speranță, de viitor, de siguranță.
Poate pe la mijlocul drumului m-am mai oprit, poate m-am mai odihnit, poate am vrut, uneori, să ocolesc - poate. Am crezut că mă pot opri și o pot lua de la capăt, asta, de fiecare dată; așa am crezut, așa am fost construită. Cât m-am înșelat.
În fapt, drumul fiecăruia este o eternă aventură pe care pășește pentru prima dată - și pentru ultima, numai drumul rămâne același, același de fiecare dată. Aventuri, întrebări, emoții, trăiri îndrăznețe - asta ține de cel umblător pe respectiva potecă, în rest, rămâne un simplu drum de străbătut, ori de abandonat.
Abia acum mi-am dat seama de crudul adevăr. E prea devreme, ori e prea târziu ?
