retrospectivă

       Ca în fiecare ultimă zi a anului mă retrag în retrospectivă.

       Ce și cum a fost, unde am greșit și cum voi îndrepta, de ce am lăcrimat și cum voi zâmbi, împliniri, dezamăgiri.... Toate au fost ale mele, toate stau cuminți, își așteaptă rândul, au să dispară sau vor reveni. Sunt atât de multe, atât de variate, unele mai plăcute, altele ce se vor uitate și îngropate, câteva se combină, câteva se pierd pe cărarea ultimei zile, câteva se continuă nestingherite de cele 12 bătăi. Am și poveri, experiențe neașteptate de către o viață ce se vrea trăită cu intensitate și lumină, pe care le voi purta până la ultimul an, ultima bătaie, dar cine nu are? Adun, scad, socotesc iar și iar și iar, aștept rezultatul, conciliant de altfel, și încerc toate zâmbetele pe care le știu prea bine. 

       Off, a fost un an greu, trebuie să recunosc. Greu, prăpăstios, bolnăvicios, alunecos și nu prea vesel. EU, mă bucur că sunt la finalul său. Am adunat puteri puerile, am îngânat rugăciuni, am lăcrimat în speranțe deșarte, m-am târât spre final și am ajuns. Asta-i cel mai important, să ajungi, chiar și pe ultimul loc. Și ca mine sunt mulți, poate prea mulți.

       Oftatul mă liniștește, mă încurajează să fac o urare Anului cel Nou, așa, pentru veșnicia speranței planetei, pentru voi și pentru mine:

 Să intrați în Noul An victorioși și să luptați cu furie pentru clipe fericite!

 Să țineți cu ambele mâini de sănătatea ce o aveți și să nu-i dați drumul !

 Să alergați la maraton în calea norocului și să-l împodobiți toate cele 12 luni ce vor veni !

Să iubiți, să fiți iubiți și să luptați pentru fericirea proprie fără niciun abandon !

LA MULȚI ANI !

CRĂCIUN FERICIT TUTUROR !

   Nu trebuie să ningă -  din ochii noștri curg pe derdelușii obrajilor mii și mii de steluțe aburind a amintiri.

   Nu trebuie să ai averi -  familia, neamul, nașii, prietenii, vecinii și mai ales TU reprezentați împreună cea mai mare avere a Universului.

   Nu trebuie să vină Moșul -  poate e obosit, poate e prea departe, poate ... Se prea poate ca acest Crăciun să aibă nevoie de tine ca Moș.

   Nu ești singur, nimeni nu e singur, cu tine e Crăciunul și el îți strigă din toți rărunchii fericirii:

  CRĂCIUN FERICIT TUTUROR !

așteptăm Așteptarea

       Pentru a câta-și oară mă las stăpânită de înfrigurarea așteptării? Pentru a câta-și oară privesc înapoi?

       Dau la o parte vălurile tristeților, a neîmplinirilor, a zâmbetelor amare, a ... nevenirilor. Aștept, și privesc înapoi. Îmi scutur negrele amintiri, îndepărtez în infinit tăcerile stânjenitoare, devin o amintire și tac, sau nu, mai bine... uit.

       Așa cum vara a trecut fulgerător cu spasme întrerupte de emoții estivale, de vacanțe și iz de scoici, așa a trecut toamna, cu mii și mii și mii de iguane colorate perpetuate pe licărul imortalității. A sosit iarna, nestingherită de vreo idilă de steluțe, neabătută de poteci călăritoare, nepăsătoare de dureri reumatice, a bufnit ca o ușă trântită nervos și s-a instalat, așa, ca întotdeauna. 

       În iarnă uiți. Așa și trebuie, să nu te întoarcă din calea cea dreaptă nimic. Să mergi, să alergi, să pornești în galopul nebun al zilei de azi spre răsăritul de mâine, mâine care va veni, care trebuie să vie! 

       În iarnă speri, speri la prospețime, la nou, la ocazie, la reduceri, la o schimbare. Dacă nu speri, trezește-te! Nu ești în iarna mea.

       În iarnă ierți, trebuie s-o faci, altfel de ce-ai mai aștepta? De ce-ai mai privi înapoi? De ce-ai uita? Și, mai ales, de ce-ai spera, dacă nu ierți? Dacă nu ai oca de iertare să-ți spun ceva - e iarnă, așteptăm Sfântul Crăciun, în rest.... o vară fugită, o toamnă ruginită.... flori de paie.

adresant necunoscut

       Peste câteva zile voi aniversa răsăritul propriu; mai am foarte puțin timp sa-mi împachetez visele, să-mi strâng în bocceluță amintirile și să-mi relaxez o siestă unică în timp. Voi călători un număr de stele pornind, ca întotdeauna, de la aceeași gară, de la același peron, cu același bilet - de data asta mi l-am pus la pălărie, l-am însuflețit cu înmiresmate aripi și l-am colorat cu ziua de ieri. 

       Nu am cheie pentru niciunul din bagaje, oricine le poate vedea, oricine le poate auzi, oricine le poate admira; adevărat că nici nu am prea multe, la ce bun? Doar călătoresc de plăcere și nu vreau să am siguranța seifului național....

       Trenul din răsărit de veac mă așteaptă, întotdeauna o face, știe că vin, știe că nu voi întârzia, știe că voi poposi într-unul din somptuoasele sale vagoane; are atâta răbdare că mă și mir, dar, ne cunoaștem de mult prea multă vreme și contopim visele de ceva timp.

       Călătoria este numai pentru mine, spectacol de seară sau de zi, nu contează, sunt doar eu și fantomatice prezențe ce nu le simt - ar trebui? Pot să privesc la nesfârșit amintirile de ieri, simțirile de azi, speranțele de mâine. Uneori trag storul vederilor și mă odihnesc fără prea multe fasoane, doar sunt între prieteni, nu? Alteori trec cu vederea peisaje, lacrimi, neînțelegeri, tăceri stânjenitoare, uimiri și multe, multe culori rectilinii din trecut. Așa am timp doar pentru mine, doar o călătorie pe an, doar un suspin ce îmi surâde de dincolo de oblon, e senzația aceea de bine, de mine, de tot.

       Voi petrece minunat și-mi voi aminti, și voi râde, și voi hohoti, și voi călători câteva secunde în plus față de toate minunile acestei vieți. Sigur, mă voi întoarce, îmi vei lipsi......

       Adresa la care să-mi trimiți vești? Asta, chiar nu știu, trimite unde vrei, cel mult vei primi un retur cu mesajul: ”Adresant necunoscut”.

prea târziu

     Da, acum abia am înțeles, rememorând episodic toate icoanele derulate pe altarul propriei memorii. Abia acum am reușit să pătrund în tainice cotloane străjuite de surâsuri ori inundate de picături sărate. Abia acum am dibuit tâlcul misterios ce mă invada când mă așteptam mai puțin chinuită de aceeași întrebare, același răspuns. 

     Cărările șerpuite ale eternității acestei lumi sunt străbătute la secundă de fiecare generație ce apucă să ia o gură de aer. Apoi, la următoarea miime de secundă totul se schimbă, totul ia o întorsătură excelentă, naturală, colosală pentru fiecare în parte. Așa am pășit și eu pe propria-mi cărare, nebănuind că, de fapt, cărarea m-a ales pe mine și nu invers. Și m-am aventurat pe ea, prin sticla ce-mi lucea printre tălpi, prin pionezele ce-mi răneau sufletul, prin cojile uscate ale roadelor ce par să nu mai dea vreodată. Habar nu aveam ce mă așteaptă și, sincer, nu cred că știind, aș fi schimbat ceva.

     Cel ce o urmase înaintea mea a încercat să mă avertizeze, a încercat să-mi mai lumineze opacitățile întâlnite.... În zadar, pornisem în cursă singură, nu admiteam nicio îndrumătură, nicio postare gen ”Ți-am zis eu...”, pornisem fără să aud, fără să văd; eram îmbrăcată doar cu un zâmbet - de speranță, de viitor, de siguranță.

     Poate pe la mijlocul drumului m-am mai oprit, poate m-am mai odihnit, poate am vrut, uneori, să ocolesc - poate. Am crezut că mă pot opri și o pot lua de la capăt, asta, de fiecare dată; așa am crezut, așa am fost construită. Cât m-am înșelat.

       În fapt, drumul fiecăruia este o eternă aventură pe care pășește pentru prima dată - și pentru ultima, numai drumul rămâne același, același de fiecare dată. Aventuri, întrebări, emoții, trăiri îndrăznețe - asta ține de cel umblător pe respectiva potecă, în rest, rămâne un simplu drum de străbătut, ori de abandonat.

       Abia acum mi-am dat seama de crudul adevăr. E prea devreme, ori e prea târziu ? 

îngenunchiere

Când mă privesc pentru o clipă sunt nor, 

Când mă citesc care ochi mă mai dor,

Când mă mai plâng și  de suflet mă strâng,

Lacrimi curgând și spre Tine-alergând.....

Când mă adăp dintr-un fir de nisip,

Când mă hrănesc dintr-o coajă de chip,

Când mă tânjesc și în Sus mă privesc,

Păcatele-mi mor căci aud ”Te iubesc”......

Când mă adormi simt un suflet ușor,

Când mă trezești știu că n-o să mai mor,

Când mă înalți simt c-așa va să fiu,

Îngenunchez căci e noapte, târziu........

Azi îngenunchez, mă întorc la Tine,

Știu că Ți-am greșit și nu mi-e bine.

Azi îngenunchez și-Ți cer iertare

Din luna mea până în al Tău soare.........

Peste timpuri

 

                                                                   

  Sunt zile și zile, înserări și înserări, gânduri și gânduri; toate îngenunchează în fața secundei ce ți se derulează  nestingherită de amețeala stărilor tale, toate înmărmuresc la auzul cascadei de la miezul nopții, pentru ca toate să întinerească iar, și iar, și iar, până se vor derula în viața altcuiva, sau, cine știe, prin noua ta viață.

   De-o săptămână plouă cu lacrimi de păsări ce s-au întors în primăvăratic. De-o săptămână aștept căldura, dulce și înmiresmată de apariții liliacee, de pantofi și nasturi descheiați, de batice colorate și ochelari cambrați pe frunți descrețite. M-a lăsat s-o aștept ca un adolescent cu un fir firav în degete plăpânde și n-a venit. N-am aruncat floarea, poate vine.

   Captiv la domiciliu. Așa le-am observat pe toate. Zăpada mieilor și datul la lopată mi-a strâns plămânii și respir ușor, cu teamă, ca nu care-cumva să îndepărtez ultima speranță. Prietenul meu de săptămâna asta, un guguștiuc guraliv, se tot agită și-mi șoptește să mai deschid fereastra - ”Nu-i așa de frig”. Știe el ce știe, ca și restul verdeții ce-mi invadează spațiul vizual. Au înflorit copacii și toți micii muzicanți se întrec în a mă asigura de revenire, așa, ca o reverie a tot ce-am așteptat. 

   O, am așteptat la fel în fiecare an și-n fiecare an a venit, așa... peste timpuri....