Sunt zile și zile, înserări și înserări, gânduri și gânduri; toate îngenunchează în fața secundei ce ți se derulează nestingherită de amețeala stărilor tale, toate înmărmuresc la auzul cascadei de la miezul nopții, pentru ca toate să întinerească iar, și iar, și iar, până se vor derula în viața altcuiva, sau, cine știe, prin noua ta viață.
De-o săptămână plouă cu lacrimi de păsări ce s-au întors în primăvăratic. De-o săptămână aștept căldura, dulce și înmiresmată de apariții liliacee, de pantofi și nasturi descheiați, de batice colorate și ochelari cambrați pe frunți descrețite. M-a lăsat s-o aștept ca un adolescent cu un fir firav în degete plăpânde și n-a venit. N-am aruncat floarea, poate vine.
Captiv la domiciliu. Așa le-am observat pe toate. Zăpada mieilor și datul la lopată mi-a strâns plămânii și respir ușor, cu teamă, ca nu care-cumva să îndepărtez ultima speranță. Prietenul meu de săptămâna asta, un guguștiuc guraliv, se tot agită și-mi șoptește să mai deschid fereastra - ”Nu-i așa de frig”. Știe el ce știe, ca și restul verdeții ce-mi invadează spațiul vizual. Au înflorit copacii și toți micii muzicanți se întrec în a mă asigura de revenire, așa, ca o reverie a tot ce-am așteptat.
O, am așteptat la fel în fiecare an și-n fiecare an a venit, așa... peste timpuri....
