Din veșmintele nopții vreau să mă desprind. Las în spate trecutul cu tot cu mine, cu năzuințele mele, cu zâmbete, cu bucurii, cu lacrimi.
Mă opresc în prezent; fac bine? Da, am ales, așa cum de fiece dată aleg din cotidianul infinitului destin ce mă așteaptă, ce mi se dăruiește, ce mi se destăinuie. Nu se poate altfel, nu se mai poate, nu mai pot. Prezentul, propriu-mi ecou, îmi întinde ambele brațe și mă îndeamnă: „Mergi, nu te opri, înainte!”
Îmi întind palmele spre zorii ce vin șerpuind alene prin norii trecători. Nu-mi ghicesc viitorul: cărți, bobi, zațuri, palma stângă și alte preziceri.... La ce bun? Ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Între noapte și zori sunt eu, la bariera unui timp ce apune și este întâmpinat de cel ce răsare. În zi ....
Aș vrea să ajung undeva, undeva unde este cel puțin bine. Aș vrea să-mi opresc căutările, să-mi alin dorurile, să cred cu tărie în țipătul, jalnic, al adevărului, să-mi bocesc nenoroacele, să oftez și să prind puteri pentru ... acolo, chiar dacă „acolo” îngerii plâng.
