Peste câteva zile voi aniversa răsăritul propriu; mai am foarte puțin timp sa-mi împachetez visele, să-mi strâng în bocceluță amintirile și să-mi relaxez o siestă unică în timp. Voi călători un număr de stele pornind, ca întotdeauna, de la aceeași gară, de la același peron, cu același bilet - de data asta mi l-am pus la pălărie, l-am însuflețit cu înmiresmate aripi și l-am colorat cu ziua de ieri.
Nu am cheie pentru niciunul din bagaje, oricine le poate vedea, oricine le poate auzi, oricine le poate admira; adevărat că nici nu am prea multe, la ce bun? Doar călătoresc de plăcere și nu vreau să am siguranța seifului național....
Trenul din răsărit de veac mă așteaptă, întotdeauna o face, știe că vin, știe că nu voi întârzia, știe că voi poposi într-unul din somptuoasele sale vagoane; are atâta răbdare că mă și mir, dar, ne cunoaștem de mult prea multă vreme și contopim visele de ceva timp.
Călătoria este numai pentru mine, spectacol de seară sau de zi, nu contează, sunt doar eu și fantomatice prezențe ce nu le simt - ar trebui? Pot să privesc la nesfârșit amintirile de ieri, simțirile de azi, speranțele de mâine. Uneori trag storul vederilor și mă odihnesc fără prea multe fasoane, doar sunt între prieteni, nu? Alteori trec cu vederea peisaje, lacrimi, neînțelegeri, tăceri stânjenitoare, uimiri și multe, multe culori rectilinii din trecut. Așa am timp doar pentru mine, doar o călătorie pe an, doar un suspin ce îmi surâde de dincolo de oblon, e senzația aceea de bine, de mine, de tot.
Voi petrece minunat și-mi voi aminti, și voi râde, și voi hohoti, și voi călători câteva secunde în plus față de toate minunile acestei vieți. Sigur, mă voi întoarce, îmi vei lipsi......
Adresa la care să-mi trimiți vești? Asta, chiar nu știu, trimite unde vrei, cel mult vei primi un retur cu mesajul: ”Adresant necunoscut”.
