Am avut dintotdeauna animale de casă, adevărat, mai mult căței de diferite rase.
Nu-mi plăceau mâțele și nu le acordam prea multă atenție, asta până când l-am cunoscut pe Samson. Un mic ghem de blană, cu un ușor handicap dat de o naștere prematură și o sperietură permanentă de oameni, în general. S-a născut în urmă cu patru ani, al doilea, după o fetiță. Mama sa, neagra Baghera, fusese prinsă și unsă cu catran în plină lună februarie, pe un îngheț cumplit, de către ..., nici nu știu cum să le spun, hai să zicem copii răi și needucați. O persoană iubitoare a găsit-o, a spălat-o, a încălzit-o și, până să o ducă la veterinar s-a pomenit cu doi pui. A păstrat-o pe Baghera:
și pe motanul Samson. Ea e cea mai jucăușă și mai dulcică ”neagră” din câte am cunoscut; nu aude prea bine cu o ureche și un ochișor îi lăcrimează permanent dar niciodată nu s-a plâns. Te salută bucuroasă când te vede, oricine ai fi, te salută puțin tristă când pleci și în rest doarme când e singură. Uneori o vezi la fereastră cum mișcă boticul după porumbei, alteori o cauți o zi întreagă și o găsești în al doisprezecelea ceas într-un ungher, adormită, fericită că te vede. S-a îngrășat și-i șade bine așa cum e, neagră toată și cu ochi verzi de smarald.
Samson, ca... bărbat, e un leneș. Abia de te salută dacă te vede cu ceva de mâncare în mână și atunci nu scapi de el, îți linge fiece degețel în parte și te urmează până se prinde că nu mai primește nimic, te privește uimit că asta a fost tot, se linge pe blană și îți întoarce o mare coadă. Nu te joci cu el, fuge de jucării, de oameni, de orice nu cunoaște sau orice vede prima oară. L-am învățat un truc, trucul mângâierilor, și să vezi ce se întinde, cum ridică lăbuțele, pe rând, nu care cumva să sari vreuna. Dacă mă așez la înălțimea lui, vine, miroase, ia poziția și se preface adormit, dar cum îl ating, cum toarce. E fericit, așa cum ar trebui să fie tot neamul său.
Au avut noroc, și neagra Baghera, și leneșul Samson. Mai există și oameni iubitori de cei necuvântători.
