La Mulţi Ani, iubire !

Iubire mea,

       Îţi scriu din răstimpuri cu pana înmuiată în suflet; îţi scriu din ieri cu amintirea zilei de azi; îţi scriu din căldura din mine cu zâmbet, cu speranţă, toate plină de iubire.

       Cuvinte… Par atât de mici, atât de mărunte, atât de puţine; născocitor de aş fii, nu cred că aş putea născoci un sentiment mai nobil decât dragostea, iubirea de tine. Atunci, toate celelalte pălesc: necazuri, boli, rătăciri, dezamăgiri şi răutăţi; este de ajuns să te privesc, să te aud, să te simt. Alături de tine trăiesc cea mai frumoasă scenă de iubire, cele mai sincere momente de viaţă, cel mai dulce trai. Aşa cum eşti, aşa cum mă accepţi, aşa cum mi te dăruieşti – aşa simt că sunt vie.

       Ce pot să-ţi dăruiesc? Ce pot să îţi urez? Cum pot să te fac mai fericit decât arăţi că eşti cu mine?

       Nu am decât dragoste şi suflet. Din tot sufletul meu te iubesc.

       Din dragoste şi suflet îţi urez

La mulţi ani!

Acolo. Sus.

       Prin ochii plânşi întrevăd universul. Habar nu am cum e, cât e, de e. Clipesc prin fiecare ac de brad, cu fiecare frunză care cade, în fiecare fir de iarbă ce moare călcată în picioare. Oftez din rărunchiurile izvorului ce-mi udă tălpile goale. Atâta pace, atâta nerostire. Niciun ecou nu vrea să se mai întoarcă în sufletul meu; nicio adiere nu vrea să-mi mai astâpere zbuciumul ce nu-mi dă pace, doar mie nu-mi dă pace, în rest, e linişte. Aş vrea să mă pot bucura de universul pe care nu-l bănuiesc măcar; aş vrea să chiui şi să-ţi spun că-i bine; aş vrea să râd aşa cum o făceam la fiecare glumă a ta, spusă iar, şi iar, şi iar; aş vrea să mă opresc şi să te văd; aş vrea să mă mai strângi o dată-n braţe, doar o dată; aş vrea..... 

     Prin sufletul meu străbate o cărare universul. Îmi scrijeleşte printre amintiri şi-şi toarce veacul. O umbră, poate-a sa, îmi readuce irisul la culoare normală. Privesc la el, la norul cel pufos şi jucăuş, ca o zi de vară. Aş vrea să-l călăresc ca pe un murg neîmblânzit şi să dau iama în azur; aş vrea să merg în lung şi-n lat fără de ţintă inventată; aş vrea să zbor şi să ajung la tine. Să te întreb cum îţi mai e şi dacă m-ai uitat. Eu, nu.

     Prin vârfuri verzi, printre pufoşi, salut un univers neîntâlnit, nebănuit, ce l-am urât cândva, nici azi nu ştiu de îl iubesc dar ştiu că tu acolo eşti şi te salut, de aici, de jos, pe tine, tată. Acum ştiu că eşti acolo, sus...........

     

tot ce mai rămâne

...... în urmă ecoul lor: mai săltat, mai timid, mai la galop, uneori mai alene, alteori mai tupilaţi.

Se duc pe rând şi vin la fel; par darnici, duri, amorezaţi, par chiar râzând... înlăcrimaţi, înfometaţi.

Nu vrei să-i dai, ai vrea să-i ai; sunt anii tăi, e viaţa ta, trăieşti că-ţi bate inima... Zâmbeşti. În fine,

... eşti bătrân şi ai trăit cum ai poftit. În rest, sunt paşii -  urme vii, tot ce-a rămas şi mai rămâne.

universul minciunilor

       

 

       De ceva vreme hibernează în mine un gând, o întrebare ce mă tot chinuie şi nu-i dau niciun răspuns, cel puţin niciunul plauzibil: De ce minţim?

       Chiar aşa - de ce oare nu ne este îndeajuns adevărul, evidenţa, bunul simţ?

       De fapt, suntem înfieraţi cu minciuni din scutece, cum ar zice bunica, din prima secundă de lumină ce ne intră cu adevărat în irişi: "Vai! Cât de frumos eşti, copile!" - să fim serioşi, câţi dintre noi am văzut un prunc adus pe lume cu câteva secunde înainte de a-l ţine în braţe? Este vânăt, murdar şi ţipă.... Adevărul? Bucuria de nedescris că a venit pe această lume te face să-l vezi doar ca pe o minune, şi minunile sunt ... minunate.

       De-a lungul vieţii - primii paşi cu bau - bau, copilăria cu pedepse, adolescenţa cu răzvrătiri, tinereţea cu vise măreţe, maturitatea cu regrete, bătrâneţea cu... bătrâneţea - toate le aşternem cu propriile adevăruri, în fapt, cu micile minciuni nevinovate. 

       Am încercat o zi, nici aia întreagă, să spun "numai şi numai adevărul" - o, Doamne! Am fost cel mai urât dintre pământeni. Ştiţi bine despre ce vorbesc: soţului - să se tămăduiască de sforăit - m-am culcat pe canapea şi a doua zi i-am cumpărat bilete la meci; vecinei - să nu mai asculte pe la uşi - am devenit "insuportabila" şi după amiaza i-am dăruit un castron de fructe; prietenei mele - să asculte mai mult, apoi să discearnă - nu vorbim nici acum, nu mi-a primit buchetul; şi, tot aşa, adevărul spus în câteva ore m-a costat salariul pe o lună şi nici nu m-am împăcat cu toată lumea.... Am revenit la micile şi nevinovatele minciuni, bineînţeles cu minciuna nevinovată:"am avut o zi tare proastă"...

       Oare aşa au păţit toţi cei care, într-un fel ori altul, au încercat să spună numai adevărul? Cred că da. Ca un abur, ca o ceaţă, ca ceva nepământea şi totuşi - atât de reală, atât de umană - minciuna se naşte şi moare odată cu noi.

       Cine a spus prima minciună? Cine a inventat-o? Acela este vinovat! ... Am mari îndoieli în privinţa asta; de fapt ultimul, ultimul mincinos este cel vinovat - el a continuat - şi nimeni nu-i pune capăt, nimeni nu are acest curaj nebun de a spune adevărul tot timpul, toată viaţa sa. Sau poate că există o asemenea persoană - într-un alt univers........................

ma voi uita

de am sosit plângând de teama trării pe acest pământ, mă voi uita.
 Doar cu iubirea mai pot să-ngădui legământ.

de am trăit cu zarvă surdă marea copilărie doar în gând, mă voi uita. 
 Doar cu speranţa mă aleg şi mai rămân visând.

de am fugit de viitorul ce alţii mi-l dădeau pe rând râzând , mă voi uita.
 Doar cu trecutul să mă împac, pe rând, iertând.

Dar de-oi uita de chipul care îl port în dragostea dintîi,

Tu să mă uiţi,
 creangă pe ape -  tu, mai rămâi..................

tot ce rămâne

       ... se întinde pe toată planeta, cuprinde văzduhul, aprinde aştrii, se limpezeşte în oceane. Nu are nicio importanţă dicţia, cuvântul, graiul; urmele pietrelor călcate de ea se pierde în amintiri de mii şi mii de ani. Când a început? Cine a început-o? Cum s-a inventat? Cum s-a născut?  Nu, nu are nicio relevanţă şi niciun răspuns nu va deveni viitor, şi, poate, nici trecut. Totul este azi, acum, aici. Cum să explici ce simţi, cum să înţelegi ce faci, cum să ceri ceea ce îţi doreşti?  Nu, nu poţi. Trăieşti. Trăirea devine principalul factor al propriei vieţi, nimic nu mai contează, nici măcar dacă, tu, mai trăieşti. Ea este "trup şi suflet" sau nu este nimic; EA este dragostea - tot ce rămâne...
                                                                                            (să nu uiţi, dragul meu, şi azi te iubesc)

sonata somnului

      

... sunt zile şi zile, nopţi şi nopţi, picuri de clipe - amintiri. Trăirile de fiecare secundă devin muribunde, devin banale; ca şi cum toate sunt treceri ale umbrei mele peste toate, peste tot, chiar şi peste mine. 

       Încerc să mă scutur de azi, gândul mă poartă spre culcare, privirea se agaţă de ultima stea; încerc să adorm. Adormirea simţurilor este aşa de relativă, aşa de pe nesimţite încât mai aud şopotele vântului şi aripa apusului. Mintea? O, cu ea este o altă narare despre cele ale somnului. Mintea umblă, caută răspunsuri, cloceşte idei nemaiauzite şi... tace. Adorm. În final adoarme şi mintea, şi trupul, şi visul - am reuşit să mă scutur de azi în mâine.