promisiunea viitorului

       ... ca un puf de păpădie zburda în acel înserat. Nici nu-şi dădu seama că trecuse de hotarul satului, alergase după fluturele acela şi acum îl urmărea încă, "Unde se duce? Unde este casa lui?". ( Ea nu avea casă, o luau de milă, nişte rude îndepărtate în fiecare vacanţă, "să vadă şi ea cum e să ai familie", cum spunea un unchi, mulţumit că puştoaica nu le făcea probleme şi nu era mofturoasă nici la mâncare, nici la treburi.) "Are casă, are copii?".

       Întrebările nu mai aşteptară răspuns, o opri un oftat gâtuit. Repede se piti după primul copac, "Ce se întâmplă? De ce plânge aşa tuşica aia?"

       O femeie bătrână ofta din rărunchi, îşi tot ştergea lacrimile, îşi tot clătina capul. Stătea pe un trunchi vechi de copac şi parcă-i vorbea, lui ori cui o asculta. Vorbea aşa de încet  şi părea important, încât copila prinse curaj şi făcu trei paşi spre dânsa.

      "De ce plângi?" - o întrebă micuţa aşezându-se chiar lângă ea.

       Bătrâna tresări uşor şi o privi-n uitare. Oftă, zâmbi şi-şopti:

       "De viitor". Copila deschise buzele să rostească ceva, dar nu prea pricepea ce-i cu acest cuvânt. Hotărî să mai aştepte, sigur tăntica asta plânsă îi va explica. Avu dreptate.

       "Vezi tu, copilă dragă, eu am un băiat, ceva mai mare decât tine, şi eu l-am învăţat să fie bun, şi omenos, şi harnic; l-am învăţat să fie umil şi vesel, şi respectuos; l-am învăţat să dea mai înainte să primească, să nu cerşească, să nu mintă şi să nu care cumva să fure; l-am învăţat să ajute şi mai ales l-am învăţat să iubească şi să uite ce e ura, răzbunarea, răutatea. Vai, draga mea, de fapt, eu nu l-am învăţat altceva decât să moară....."

       Bătrâna izbucni din nou în plâns iar hohotele sale deznădăjduite zguduiau pădurea. Micuţa o privea neputiincioasă, uimită; îi mâmgâie părul alb şi mâinile aspre. Palmele ei ajunseră pe obraji bătrânei şi o întoarse delicat spre ea.

      "Să moară? L-ai pregătit să moară? Nu-nţeleg...."

      "Să moară, da. Nu vezi? În lumea asta nu e loc de astfel de oameni. Lumea-i rea, aspră, mincinoasă, lumea fură şi omoară, promite şi fuge, calcă în picioare tot ceea ce am învăţat de la străbuni. Cum să aibe nevoie de fiul meu o astfel de lume? Cum? Ştiu eu, l-am pregătit să moară...."

       Părea că razele lunii se oglindesc în ochii copilei, păreau că plâng amândouă de greutatea sufletului acelei femei. Îşi înăbuşi un oftat, se ridică de pe trunchi şi se înfipse bine în faţa bătrânei, cu mâinile în şolduri, burzuluită şi gata să atace lumea descrisă de bătrână.

       "Uite, eu nu ştiu prea multe despre ... acest v i i t o r - silabisi fetiţa - dar pot să-ţi promit că voi avea grijă de băiatul tău. Dacă pe el l-ai învăţat să moară, pe mine m-ai învăţat să trăiesc". 

       Fetiţa păşi mândră, era pregătită să se ia la trântă cu toată urâţenia viitorului; făcuse o promisiune şi avea să şi-o ţină.

       ... eu, aştept acea copilă, eu încă o aştept ...

      

speranţe de picuri

          Oare va veni? Oare ne va dezmierda?

       Cu câte speranţe o aşteptăm, câte priviri imploră. Caldă sau rece, liniştită sau trăsnită, de la vest au de la est - de ori unde e bine venită. Ca o spălare de păcate, de mizerii cotidiene; ca o renaştere din cicoarea pădurilor de altădată; ca un ultim popas al verii, numai să vină. Picături cristaline dătătoare de viaţă, ploaia se lasă şi azi aşteptată, norii fierb, cerul e tulbure şi ochii aşteaptă, speranţe de picuri......

mulţumiri

   M-ai ajutat de atâtea ori, m-ajuţi şi azi. 

    Cuvintele-mi sunt mici şi-s puţine; doar privirea-mi spune totul şi blândeţea cu care mi-o întorci. Auzi oftatul sufletului meu din orice văgăună m-aş ascunde şi fugi, cât poţi de iute, să mă alini, să-mi mângâi rănile, să-mi scuturi lacrimile. 

    Cuvintele-mi sunt palide şi tot mereu aceleaşi; doar inima îmi cântă şi-mi tresare când îţi simt prezenţa. Vezi în mine ceea ce eu nu bănuiesc că zace şi mă descopăr, la lumina ta, într-un fel nebănuit şi tainic, şi adiezi în mine.

     Cuvintele-mi sunt şoapte îngânate; rugă de mulţumire pentru toate şi pentru tot, rugă de milă, de iertare, de ajutor, rugă de mine, de ai mei, de maica mea, Maria..............

  Mă rog să-mi stai aproape şi să ne-ajuţi, şi azi.

amintesc de ................

       Cu trecerea timpului amintirile se sparg. Miliarde de firicele aurii trec prin noi, pe lângă, printre noi. Pe care să le reţinem mai întâi? Pe care să le iubim mai mult? La ce dană a emisferei personale să le ancorăm, astfel încât, când ne vine dor de ducă, să le scoatem la plimbare? De ce ne legăm de ele?

      Fiecare amintire este a noastră, este cu atât mai importantă cu cât ne evocă eu-ri ale personalităţii noastre mereu în schimbare. Dacă tot ne schimbăm, la ce bun mai atârnăm de ele? Sau ele de noi?

       Fie că le punem în clasoare, fie că le înghesuim în cuferele moştenite de la bunici, fie că, pur şi simplu, le ţinem în colţişoarele personalizate ale minţii noastre încăpătoare - nu scăpăm de ele; nu vrem, nu putem şi nici măcar nu încercăm.

      Amintirile noastre suntem noi. Oare aşa să fim plămădiţi, din trecut? Oare aşa ne întâmpinăm viitorul? Oare nu suntem o amintire pentru prezent?

      .......... ce să zic, vorbesc din amintire.......

fata apei

     ...şi lin voi curge prin trup.

    Voi lua forma cupelor mâinilor  tale şi mă vei sorbi, şi nu te vei sătura nici când ultima mea picătură se va sfârşi.

    Voi izvorî din căpruiul ochilor tăi şi nu mă vei şterge, şi nu vei dori usucarea rourei, să nu o piezi, vreodată.

    Voi traversa pământuri aride, arii bogate, pârîie şi oceane, şi nu mă voi opri decât la tine-n timp, la tine-n ceas.

    Voi deveni... tu, cu toată dragostea mea, cu tot dorul meu şi nu mă voi opri din curs, şi lin voi curge prin trup.

                                                  ....din apă, din trup, din iubire, eu, fata apei....