pocalul meu

Despre Oameni și oameni, ce pot să spun? Ce pot crede astăzi, după atâtea și atâtea experiențe, mici sau mari, vesele au triste, fie duioase, fie amărâte?

M-am înconjurat mereu de făpturi, le-am adunat prietenia în mănunchi de picuri și i-am acceptat așa, cu de toate amestecate, exact cum sunt și eu. 

Cei mai mulți au fost măturați de vremea capricioasă a sorții; s-au schimbat astfel încât și sufletul meu s-a schimbat în ceea ce-i privește; direcțiile noastre rămânând paralele. Au rămas acolo, undeva, ermetizați de gândul că „mâine va fi mai bine!”. Încă sunt acolo.

Cei mai puțini, acei câțiva, rămân în diafragma zilelor ce le mai am; sunt neschimbați; poate mai cutați, poate mai slăbiți de doruri, poate mai rari; ne întâlnim pe aceleași cărări verzi sau veșteji. Sunt în mine și trăiesc prin mine fiece zi recunoscătoare a prieteniei ce ne-o purtăm. Vor rămâne în mine.

Oare cum să recunosc un Om? Cum să fac să-l deosebesc de acei omuleți astfel încât să nu-i plâng, să nu-i regret, să nu-i uit?

Mereu mă bântuie răspunsul, mereu îmi răspund altceva....

Un OM de lângă mine este ca un pocal ce-și ține rădăcinile mereu udate, mereu neuitate. Nu am nevoie de un întreg univers pentru că am un pocal care cuprinde tot universul!

(fotografie: Nicoleta Albu)

IUBESC!

Iubesc iubirea!

Iubirea de tine, soțul meu adorat; iubirea de tine, fratele meu drag; iubirea de Oameni, acei minunați din viața mea!

Iubesc Universul, cu tot ce ne dăruie în fiecare miime de miime de secundă, cu răsărit și cu apus, cu soare, cu lună, cu stele, cu zile și nopți și pe acel Univers paralel din mine, și pe el îl iubesc!

Iubesc natura, cu toate anotimpurile ce ne străbat, cu miresme, cu înfloriri, cu misterioase ninsori și necrezute veștejiri!

Iubesc zborul lin sau tumultuos al vietăților din lumea asta și istețimea viețuitoarelor care ne deapănă povești în copilărie, încă de pe atunci învățăm să iubim!

iubesc apele și munții și cărările, toate pornesc și toate ajung întotdeauna acolo unde trebuie să ajungă!

Iubesc răsfoitele păci și răstignitele războaie care m-au învățat mereu să fiu pașnică, să fiu răbdătoare, să fiu EU!

Iubesc viața asta unică, cu poveri, cu zâmbete, cu riduri și cu voie bună, cu lupte și cu izbânzi; așa cum mi-a fost dăruită!

Iubesc zâmbetele pruncilor alintați și lacrimile celor de la marginea drumului; și unul și celălalt au iubit și încă vor mai iubi!

Iubesc în toate limbile pământene sau nepământene, nu știu altfel a trăi!

Iar atunci când prețuitele ceasuri mi se vor sfârși îmi doresc să nu care cumva să uit să iubesc! Întotdeauna voi iubi! Iubesc Iubirea!

(foto: Nicolae Subotin)

mai lasă-mă.....

„Mai lasă-mă o secundă, mai lasă-mă să curg, mai lasă-mă să zbor!”

Mereu aceleași vorbe vor fi, aceleași gânduri, atunci, la sfârșit.....
Poate că ai trăit superb, într-o familie superbă, într-o casă superbă, cu prieteni superbi. La fel vei spune.
Poate că ai trăit la limane, mereu cu speranțe, mereu înșelătoare, așteptând mereu o zi senină. La fel vei gândi.
Poate că ai fost cuprins de boli, cu dureri, cu chin, cu oftaturi de neputințe zbuciumate înlăuntru tău. La fel vei spune.
Oricât ai trăi, oricât de bine sau de rău a fost, oricât te-ai chinuit, te-ai târât prin ea, viața asta nu are asemănare! Nimeni nu s-a întors de „dincolo” să-ți spună ”Hai, e minunat aici!”. Nimeni nu ar da la schimb crengile putrede pe un ultim somn. Ne unduim prin traiul propriu, alergăm sau suntem la start, ne târâm printre numărul pastilelor, ne bucurăm de orice victorie și adormim cu credința că mâine ne vom trezi; îngenunchiați de lacrimi, udați de vise sparte, pălmuiți de noroaie din suflet, zgâlțâiți de trăiri căci vrem să trăim!
În fiecare secundă ne naștem, nu murim. În fiecare minut ne adaptăm, nu îmbătrânim. Cu fiecare oră care trece experimentăm, nu ne detașăm. Cu fiecare zi ce adoarme-n noapte adormim odată cu ele și ne șoptim: „Mai lasă-mă o secundă, mai lasă-mă să curg, mai lasă-mă să zbor!”

(pentru cei uitați, pentru cei ce nu mai au secunde, pentru cei ce nu mai curg, pentru cei ce nu mai zboară....)

(foto Nicolaie Subotin)

strop de nor

Răsărind din înghețatul pământ te-ai transformat în vise împlinite. Plăpând, firav, micuț dar atât de puternic! Pari desprins din alte tărâmuri, din alte universuri înfundate în măiestre picuri. Pari că te naști de la țărmul omătului, care în fiecare an îți face loc, îți ține de cald, îți priește înfloririi. Ca în fiecare an mă opresc să-ți absorb miasma, să-ți mângâi existența cu un zâmbet larg, să te ocrotesc într-o ramă din sufletul meu. Ca în fiecare an mă trezești, mă dezmierzi, mă uimești. Cine ești? De unde ai sosit? Peste tot umbli, toți te recunosc, ești primul care sosești. Credeam că verdele este solistul prim, dar nu, ești tu, cel alb, cel imaculat, ca un strop de nor........

rar

Din când în când ai parte de o minune, de emoția unui debut într-o fantasmă, într-un final neașteptat. 

Din când în când se deschid cerurile și toate lacrimile tale sprijinite de rugi sunt ascultate cu priviri de răsărit, sunt îndrumate cu oftări de seară.

Din când în când te învelești cu timpurile ce par să obosească încercând să țină pașii lângă sufletul tău; le alin, le mângâi, le adormi în speranța că vor rămâne cu tine, ale tale, fără năruire, fără tristețe, fără regrete, fără dorințe sparte în mii de cioburi.

Din când în când ai clipa aceea efemeră de sinceritate pârguită din străfund de amintire; nu vrei să-i mai dai drumul, știi că va dispărea, te bucuri de secundă; nimeni nu te cunoaște cum te cunoști tu; niciun sunet nu răzbate până la privirea ta.

Din când în când îmi amintesc de mine, de propriile răsărituri și de presupusele apusuri. Mă las adiată de valuri, mă las troienită de poteci, mă las în voia mea.

Din când în când ajung în gând acasă......