dragă vară!

Dragă vară,

Te iubesc, doar m-ai moșit! Te aștept din primăveri păgâne și te caut îngrijorată când întârzii sau când apari mâniată de pufoșenii înnegriți. Mă răsfăț în ultravioletele tale și mă anin în conul tău de zile lungi. Mă răsfir în bălți cizelate de cotidian și te i-au la braț în plimbăreli fără ținte, fără glas, doar cu tine în suflet. Mă acopăr ușor de zefirul tău iubit și amorțesc în dorințe de ploi binecuvântate. Toate ale tale mă maturizează și eu le accept.

Până acum. Mi-ai explodat o galerie de călduri înfumurate și m-ai ținut captivă într-un aer ce-ți filtrează inhibițiile. M-ai scurs de umanele puteri și te-ai agățat de fiecare celulă a ființei mele. M-ai decolorat în unicele-ți coduri pe care nici măcar nu vreau să le bănuiesc, dar să le descifrez. M-ai adormit în abundența unui vis și eu, naivă ca întotdeauna, am crezut în tine. Cu ce ți-am greșit? Cum să-ți domolesc plecarea? De ce ne sufoci atâta?

Știu. Pornesc din aceeași stație. Fug la ... Berlin! Să fugi și tu. Eu? Revin!

în direct de pe Pământ

De ce trăiești atât de sus cu-același timp de viață?
Când soarele ți-e la apus speri să ai altă față?
De ce privești octogonal cu-aceleași lacrimi bază?
Când ochelari-ți sunt de cal și nu ai altă fază.
Că ai noroc, eu nu contest, născut cu stea în frunte,
Și dăruit, fără protest, ai fost cu lucruri multe.
Că aripi ai, eu nu le vreau, întinse-au fost de soartă,
Și fără griji, numai ca eu s-aștept la altă poartă.
Eu sunt de jos, și eu trăiesc pe-un alt tărâm de vise,
Tu ești de sus, acolo, în zile mie nepermise.
Ei, cei mai mulți sunt între noi, se ostoiesc în apă
Și în speranțele de sus, doar jos mai sapă...........

apus de cascadă

La scurgea lunii poate voi fi aproape ca să răsar cu ea în valea tuturor viselor împrăștiate. Din toboganul vieții adun sclipiri și adun ace ca nu cumva să pierd vreo amintire. Amintire în care mulți și multe mi-au răsărit în lună dar și mai mulți, chiar și mai multe mi-au apus în soare.
Am învățat să cred în mine ieri, și acest ieri s-a emancipat în mine astăzi și continuă să eclipseze și mâine, tot în mine.
Au fost zile de început tulburi, trecuse partea adolescentină de 17 - 18 ani și educația oarecum spartană mă împingea mereu înainte cu un tremur ușor, pășeam stingheră pe cărarea aleasă. Multe poticniri am avut, răspunsuri neprimite;multe căzături, au sădit urme adânci; multe, prea multe așteptări întoarse către mine și neînfiripate în vreo idee zurlie; câteva raze ici, câteva obloane colo.... De fiecare dată reușeam cumva să scot la iveală ce era mai bun. Da, am reușit să uit, să șterg, să calc în propria-mi umbră și să-mi educ dârzenia de a continua să cred, să sper - astea mi-au rămas întipărite în ADN. Mă formam ca om cu principii, cu educație, cu iubire, cu tot ce intra în desaga binelui de mine. Am făcut rău? Da! Și mie și altora. Am încercat să îndrept? Uneori, alteori nu mai era nimic de îndreptat și am rămas cu fierea-n cerul gurii. Atunci m-am retras, cum mă mai retrag și azi, m-am rostogolit într-o disperare ce nu era a mea, era doar în mine și îmi asigura o pavăză efemeră a neputinței. Știi, momente în care vrei să fugi cu tine numai și să nu auzi, să nu vezi, să nu știi nici măcar de cum îți este.
Universul are alte planuri! Dacă locul tău este Undeva, acolo vei ajunge, vrei - nu vrei. Așa am ajuns să caut locul acela, secunda care să o pot transforma în viață, viața mea. Sunt mulțumită? Da! Până la scurgerea lunii mai am timp să apuc învierea de soare. Sau nu?