bebeka

       Mi-am amintit de ea mai zilele trecute. O fată micuţă, cam zăpăcită, care râdea şi plângea din te miri ce. Oricum, îţi crea iluzia că ştie ce-i cu tine şi te ajuta numai prin prezenţă, gesturile erau inutile, cuvintele se pierdeau în dansurile sale. O ştiai acolo, la îndemână şi era destul. O iubeau vânzătorii, cititorii de contoare, bătrânele iscoditoare, picii cartierului - nu-mi amintesc să fi fost urâtă de cineva. Apoi, a dispărut, şi gesturile au devenit cuvinte ale dansului modern. Nu-mi mai place. O caut şi sper să o mai găsesc, am nevoie de-o bebekă....

          

       Aşa este câte o zi şi astăzi este ziua mea la rând. Apatia mă inundă şi m-am plictisit să-i ţin piept. Vino, hai, invadează-mi toate ale mele şi descarcă-te!  Şi de ce nu ai face-o, de ce ai fi tu altfel decât alte stări? Mă voi lăsa în lianele întortocheate ale şerpuirilor tale şi te voi urma. Nu am chef de nimic altceva, tu de ce ai avea chef de altcineva ? Poate că aşa mă voi descărca şi eu, cine ştie, poate ne vom ajuta reciproc - eu mă voi înveseli de luna din tine iar tu te vei topi la soarele meu.......

"atingeri"

     Mă urmăreşti de multă vreme, fără să simt, fără să ştiu, fără să-mi pese. Încerci să-mi prinzi dansul şi să mă răsfeţi într-o colivie. Atunci , dacă nu sunt ca tine, să fiu îndepărtată. Încerci să-mi pui hăţuri şi botniţă - uiţi că strugurii sunt acrii. Eu i-am gustat şi pe cei dulci, iar tu nu faci deosebirea, sau ai uitat. Încerci să-mi schimbi habitatul şi mă atârni de acele din cactuşi - să mor înţepată de ironia ta. Nu-ţi dai seama că şi ei înfloresc iar parfumul lor şi ţie îţi provoacă stări. Uiţi principalul - şi tu eşti fluture, şi tu eşti din omidă... Dacă niciun rău nu îmi poţi face - mă atingi, la început timid, apoi vrei să mă strângi în palmă conştientizând că-mi poate reteza orice bătaie de aripi. Ce-mi mai rămâne ?  Să mă bucur de soare, să mă bucur de flori, să te las să mă atingi.

     Îmi ajunge atât, o atingere, nu vreau mai mult, deja sunt prea departe...
    Şi, că să vezi că nu am nicio supărare, îţi voi lăsa o ultimă atingere - cu buzele mele "pătate"- un ultim sărut, pe obrazul tău "imaculat", pentru o vară blândă ...  pentru tine, cel fără de aripi ....

când plânge.....

     .....sufletul ce ştii că-l ai, alinăţi-l cu adierea unei flori. Închipuieşte-ţi că de mâine nu vei mai simţi suavul său parfum.

     Când plânge inima şi simţi durere, caută mângîierile cerului. Şi privirea ta s-ar putea întuneca mâine.

     Când plânge o speranţă ce ai crezut că-ţi aparţine, ascultă o privighetoare. Poate mâine, deşi vei vrea, n-o vei mai auzi.

    Când plânge lacrima, cu toate ale tale, cu suflet, inimă, speranţă.... Alină-ţi mângâierea privighetorii azi. De mâine, poţi să taci......

plângi dacă aşa îţi spune propria ta liniştire, dar nu uita să zâmbeşti după ce apele au coborât la vale.

nu ştii, nimeni nu ştie, de mâine......

eterul

 

        În eter sunt toate: lumina, conul de umbră, soarele, luna, luceferii, oamenii..., chiar şi zgomotul, surâsul, albastrul şi plăcerile. Totul se duce şi se reduce la eter cu o mişcare ondulatorie numită viaţă, după unii specialişti şi redenumită vibraţie sau trăire, după alţii.

       Copil fiind, îmi închipuiam eterul ca pe o traiectorie invizibilă pe care toate sunetele, stranii pentru mine la vârsta aceea, se încolăcea şi şerpuia până la rezistenţa decibelilor mei. Îl şi vedeam înşirat, ca pe mărgelele mamei, la gâtul cerului; mărgele ce mă puteau urma oriunde şi oricând. 

       Acum, eterul îmi împrospătează amintirile şi tot încerc să caut noţiunea sa, raţiunea sa de a exista, şi mai ales, încerc şi acum să dau un sens definiţiei din dicţionar. Nici acum nu reuşesc. Minţi luminate, creiere strălucite l-au aflat cumva... Dar, dacă nu?

       Oare rămâne eterul "ceva" în care trăieşti pentru a te pierde mai târziu? Oare eu sunt eter, când respir, când zâmbesc, când pierd, când trăiesc?  Tu eşti eter?

Doare....

Când nu mai ai în faţa cui să surâzi şi amintirile te năpădesc fără să poţi face ceva să le opreşti - te prelingi în propria-ţi personalitate, descoperită abia atunci de tine;

Când adevărul te izbeşte nemilos acoperind toate razele lucitoarei minciuni şi toate tăcerile îţi îneacă aşa zis-ul ego - eşti pe cont propriu, te temi;

Când toate stările de bine se leapădă din tine şi beţiile euroforice nu-şi mai fac efectul scontat - te scuturi de nopţi şi te azvârli în zile;

Când vin zorile respiri cu nesaţ fiecare parfum de rouă, când te trezeşti ştii că nu eşti singur - este greu dar e timpul să întinzi ambele mâini - cineva ţi le va prinde - ţine-te bine, nu ai să cazi !

Câteodată totul este negru, câteodată toată lumea suferă şi sigur câteodată toată lumea plânge, chiar şi eu, o floare trecătoare - şi doare, doare atât de tare..................

Este destul să priveşti; toate cuvintele lumii devin insignifiante în faţa naturii, aici îi vezi perfecţiunea, aici îi respiri intimitatea, aici îţi colorezi sufletul. Aici poţi fii doar tu şi ea, unicitatea momentului îţi va rămâne încrustată pe retina vieţii şi după... Aici ai propria-ţi simfonie de lumină, de vară, de verde; nimic nu mai are importanţă, tot şi totul se reduce la acel moment de vrajă care-ţi va înălţa sufletul şi te va face... un pic mai bun.

(Doar simfonii de verde vă doresc în vara asta !)