Păcatele sunt în zi, bineînțeles că sunt și în noapte. Sunt mari, sunt mici, sunt distrugătoare. Sunt uitate. De aceea sunt trăite cu aceeași intensitate de fiecare dată, în fiecare zi, în fiecare noapte. Pare că suntem alcătuiți din ele, pentru ele, prin ele. Pare că sunt un fel de cotidian al existențelor noastre efemere neiertate, poate, numai de către de noi înșine. Sunt lipite de noi ca etichetele de haine, și, cu fiecare nouă ținută pe care o adoptăm, tăiem eticheta cea nouă și urmăm drumul prea bine cunoscut. Orice am face, oriunde ne-am afla, oricum am trăi nu putem scăpa. Ca un stigmat, ca o cruce de purtat sunt în noi și îmbătrânesc odată cu noi și nimeni nu știe dacă mor odată cu noi.
Mă identific cu gândurile ce îmi învăluie trupul și mă surprind în trecut, în clipa aceea când toate păcatele mele au năvălit peste sufletul meu, peste trup, peste prezentul de atunci, peste propriile mele slăbiciuni. La început a fost durerea. O nu, nu o durere surdă. A fost durere mistuitoare, chinuitoare. Și m-am lăsat zvârcolită de ea și mi-a pălmuit sufletul. Apoi, s-au adunat nori. Norii negri de furtună ce-mi fulgerau și îmi tunau ochii priponiți aiurea, ca într-un fund de iad. Dumnezeule Mare, atunci a început potopul meu! Am plâns așa, fără împotriviri, fără dorință de liniștire, fără icnete ori gemete înfundate; am plâns zi de zi, noapte de noapte, fără să vreau să mă opresc, de teama ca nu cumva să mă iert prea devreme, prea de... toate.
Am plâns atunci cum numai o dată în viață plângi, pentru toate păcatele mele, pentru toate păcatele lumii.
