Când mă răsar a mia oară, mă răsădesc adânc în banca mea de suflet; e goală, gol ca tot ce pare să mă înconjoare atunci când, alene, închid zăbrele irișilor mei. Atunci visez o detașare cum multă vreme nu mi-a fost să fie. Văd. Oglindă ce-mi îngheață ofuri, doruri, deznădejdi. Puful zeilor ce se ascund în spate și care nu-mi adâncesc raze, nu-mi ard stele. Și mai văd un suflet într-o barcă, spre lună căutând răspunsuri fără întrebări, un corp zidit pe altare pline de prihană cu prinosuri argintii. Doi.
Împreună ca doi oameni goi din prea senin, doi oameni morți din prea abrupt, doi oameni vii care se uită în visare.
Banca rămâne goală, barca adie singură, între noi o lacrimă senină, o distanță absolut de netrecut și visul meu......
M-am odihnit la stihiile sfârșitului de lume. Uneori le caut, uneori vin spre mine, uneori, fără bancă, fără barcă, fără suflet.... mă las în pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu