Despre Oameni și oameni, ce pot să spun? Ce pot crede astăzi, după atâtea și atâtea experiențe, mici sau mari, vesele au triste, fie duioase, fie amărâte?
M-am înconjurat mereu de făpturi, le-am adunat prietenia în mănunchi de picuri și i-am acceptat așa, cu de toate amestecate, exact cum sunt și eu.
Cei mai mulți au fost măturați de vremea capricioasă a sorții; s-au schimbat astfel încât și sufletul meu s-a schimbat în ceea ce-i privește; direcțiile noastre rămânând paralele. Au rămas acolo, undeva, ermetizați de gândul că „mâine va fi mai bine!”. Încă sunt acolo.
Cei mai puțini, acei câțiva, rămân în diafragma zilelor ce le mai am; sunt neschimbați; poate mai cutați, poate mai slăbiți de doruri, poate mai rari; ne întâlnim pe aceleași cărări verzi sau veșteji. Sunt în mine și trăiesc prin mine fiece zi recunoscătoare a prieteniei ce ne-o purtăm. Vor rămâne în mine.
Oare cum să recunosc un Om? Cum să fac să-l deosebesc de acei omuleți astfel încât să nu-i plâng, să nu-i regret, să nu-i uit?
Mereu mă bântuie răspunsul, mereu îmi răspund altceva....
Un OM de lângă mine este ca un pocal ce-și ține rădăcinile mereu udate, mereu neuitate. Nu am nevoie de un întreg univers pentru că am un pocal care cuprinde tot universul!
(fotografie: Nicoleta Albu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu