colindă tatei

-->

Colindă îngerii din cer, colindă pentru mine,

Dar tot ce vreau eu să le cer sunt neuitări de tine.

Şi glasul lor s-aude blând, iar clopotele-s dalbe,

Rămăi, te rog, la mine-n gând cât florile sunt albe.

Am tot sperat, am tot crezut să mai colind cu tine

Ultim Crăciun, ce n-a trecut, v-a trece peste mine.

Vreau să nu uiţi că te iubesc, ca-ntâia zi din lume,

Vreau să nu ştii cât mi-e de greu - nu mai am nume.

Colindă îngerii din cer, colinzi cu ei de-o vreme,

Zămbeşti: „Aicea nu mai este ger, copilă, nu te teme”.

Am prea puţine amintiri, acum, am doar durere,

N-am colindat nici de Crăciun, nici de „La revedere”.

Colindă pe pământul sfânt, în zori de zi, în noapte,

Colindă-mă măcar în gând, colindă-mă în şoapte.

Iar versul când s-o termina, cântarea va fi gata,

Închin atunci lumina mea – „Colinda pentru tata”.

5 decembrie 2010, orele 19,00 – după cruntă suferinţă s-a stins - colonel în rezervă Tiberiu Vitlinger.  

Pentru cei ce n-au apucat să tragă salve, pentru cei ce nu l-au plâns, pentru cei ce l-au iubit, pentru cei ce nu-l vor uita – închinaţi o colindă şi un pahar – el v-a iubit pe toţi.

Tata nu mai e.....

şi parcă nici eu.

mi-e tare, tare dor de tine, tată

şi azi....

      " ... te iubesc, dragul meu; da, şi azi, la fel de mult ca şi ieri, la fel de pasional ca şi mâine. 

       Nu, nu te-ai schimbat deloc, eşti acelaşi bărbat de care m-am îndrăgostit din prima zi; acelaşi suflet - pereche al meu pe care l-am căutat din prima mea zi; ai rămas la fel de bun, la fel de tandru, la fel de drăgăstos. Nimic nu te-a schimbat, nimic nu te-a înfrânt, nimic nu te-a prefăcut în soţul rutinat. Da, ai dreptate, de la iubirea mea iarna din păr ţi se trage, de la fuga spre dragostea mea paşii îţi sunt mărunţi, de la sărutările mele fruntea îţi este brăzdată...  Îţi iubesc firele albe, tresar la intrarea paşilor tăi şi-ţi sărut şi acum, ca în fiecare seară, fruntea. 
       Cum aş putea să te iubesc mai mult?  Cum aş putea ruga veşnicia să scrijelească pe scoarţa pământului iubirea mea pentru rine?  Cum aş putea să respir fără tine?  Împreună am trăit şi împreună ne-am iubit, împreună am trecut peste toate şi toate au trecut peste noi. Nu am învăţat să nu te iubesc, eu nu pot şi nu ştiu să nu te iubesc.
       Am şi acum un nod în gât şi un ghem în stomac, vei ajunge acasă abia mâine, şi până mâine mi se pare o eternitate; mâine am să te întâmpin cu aceleaşi cuvinte ale noastre, rostitie deopotrivă de tine, de mine, de noi. Azi însă, dragul meu, şi azi te iubesc!"

s p i n i

...fără prea multe cuvinte, fără legătură cu romanul de succes ori cu filmul pe măsură, fără a lua în considerare că-i o simplă legendă.....

     Pur şi simplu mintea mea a refuzat să deruleze imaginea ultimă, am refuzat să-mi închid pleoapele, am încetat să mai respir. Plângând, am adormit, târziu, spre dimineaţă. Nici în zori gândul nu m-a părăsit, iar întrebarea încă aşteaptă răspuns.
          "De ce nu pot cânta cel mai frumos tril din viaţa mea, şi-apoi să mor, cu fericirea că toată lumea îl ascultă şi Dumnezeu zâmbeşte, deci, nimeni nu mai plânge...."   

 

Promisiunea de mâine

       "Sunt un boboc, sunt un fir de nisip, sunt un mugur de noapte.

     Habar nu am ce caut aici, nu ştiu de am venit şi nu îmi caut rostul. Am început azi, aici, acum. Pare interesantă experienţa asta nouă numită de tot ce mă înconjoară - VIAŢĂ - , pare un inedit pentru mine şi aşa o voi primi în trecerea mea pe aici. Nu am vrut eu să vin, nu am cerut eu acest popas; de fapt, nimeni nu m-a întrebat, nimeni nu mi-a cerut acordul şi pe nimeni nu a interesat părerea mea, eu nu am contat, pur şi simplu s-a dorit să vin, să fiu acum, aici, azi. Trebuie să termin ceva? Trebuie să continui ceva? Trebuie să fac ceva? Tot pun această întrebare şi nimeni nu-mi răspunde; oare nu ştiu ce să-mi răspundă, oare nu vor, oare trebuie să mă tem?......"

       Privi speriat, speriată neînţelegând de fapt, că el, ea era - Începutul, Alfa, Numărul unu, Bobocul, Firul de nisip, "Mugurul de noapte" - era noul jurământ, noua lege, schimbarea - era promisiunea de mâine.

     

ele, fantomele

       Nu m-am născut fantomă, şi nici nu sper să bântui, mai târziu, pe cineva. Totuşi, aşa mă simt; vaporii trec prin mine, cuvintele lovesc tâmp idei neîmblânzite, nimeni nu mă vede, nimeni nu mă aude şi de ce m-ar asculta cineva, oarecine...

       Nu cred în fantome; mă amuză filmele retro sau mai noi cu aşa subiect de duzină, mă invadează scepticismul la spectacolul privat al uneu cunoştinţe ce povesteşte despre forme şi culori, dacă trozneşte un mobilier îmi vine să îl mângâi; cred că mă număr printre cei ce trebuie să pipăie pentru a  "vedea"... Totuşi, nu-mi pot crede celor două simţuri - auz şi văz - umblă, nebunaticele, peste tot, sunt chiar peste tot....

       În zadar mă dedau la educaţie, la familie, la amintiri din copilărie, la optimism şi curaj. Există fantome!  Altfel, cum ar deveni o întreagă civilizaţie în anul 2010, un morman, un ... oraş al fantomelor??

      

promisiunea viitorului

       ... ca un puf de păpădie zburda în acel înserat. Nici nu-şi dădu seama că trecuse de hotarul satului, alergase după fluturele acela şi acum îl urmărea încă, "Unde se duce? Unde este casa lui?". ( Ea nu avea casă, o luau de milă, nişte rude îndepărtate în fiecare vacanţă, "să vadă şi ea cum e să ai familie", cum spunea un unchi, mulţumit că puştoaica nu le făcea probleme şi nu era mofturoasă nici la mâncare, nici la treburi.) "Are casă, are copii?".

       Întrebările nu mai aşteptară răspuns, o opri un oftat gâtuit. Repede se piti după primul copac, "Ce se întâmplă? De ce plânge aşa tuşica aia?"

       O femeie bătrână ofta din rărunchi, îşi tot ştergea lacrimile, îşi tot clătina capul. Stătea pe un trunchi vechi de copac şi parcă-i vorbea, lui ori cui o asculta. Vorbea aşa de încet  şi părea important, încât copila prinse curaj şi făcu trei paşi spre dânsa.

      "De ce plângi?" - o întrebă micuţa aşezându-se chiar lângă ea.

       Bătrâna tresări uşor şi o privi-n uitare. Oftă, zâmbi şi-şopti:

       "De viitor". Copila deschise buzele să rostească ceva, dar nu prea pricepea ce-i cu acest cuvânt. Hotărî să mai aştepte, sigur tăntica asta plânsă îi va explica. Avu dreptate.

       "Vezi tu, copilă dragă, eu am un băiat, ceva mai mare decât tine, şi eu l-am învăţat să fie bun, şi omenos, şi harnic; l-am învăţat să fie umil şi vesel, şi respectuos; l-am învăţat să dea mai înainte să primească, să nu cerşească, să nu mintă şi să nu care cumva să fure; l-am învăţat să ajute şi mai ales l-am învăţat să iubească şi să uite ce e ura, răzbunarea, răutatea. Vai, draga mea, de fapt, eu nu l-am învăţat altceva decât să moară....."

       Bătrâna izbucni din nou în plâns iar hohotele sale deznădăjduite zguduiau pădurea. Micuţa o privea neputiincioasă, uimită; îi mâmgâie părul alb şi mâinile aspre. Palmele ei ajunseră pe obraji bătrânei şi o întoarse delicat spre ea.

      "Să moară? L-ai pregătit să moară? Nu-nţeleg...."

      "Să moară, da. Nu vezi? În lumea asta nu e loc de astfel de oameni. Lumea-i rea, aspră, mincinoasă, lumea fură şi omoară, promite şi fuge, calcă în picioare tot ceea ce am învăţat de la străbuni. Cum să aibe nevoie de fiul meu o astfel de lume? Cum? Ştiu eu, l-am pregătit să moară...."

       Părea că razele lunii se oglindesc în ochii copilei, păreau că plâng amândouă de greutatea sufletului acelei femei. Îşi înăbuşi un oftat, se ridică de pe trunchi şi se înfipse bine în faţa bătrânei, cu mâinile în şolduri, burzuluită şi gata să atace lumea descrisă de bătrână.

       "Uite, eu nu ştiu prea multe despre ... acest v i i t o r - silabisi fetiţa - dar pot să-ţi promit că voi avea grijă de băiatul tău. Dacă pe el l-ai învăţat să moară, pe mine m-ai învăţat să trăiesc". 

       Fetiţa păşi mândră, era pregătită să se ia la trântă cu toată urâţenia viitorului; făcuse o promisiune şi avea să şi-o ţină.

       ... eu, aştept acea copilă, eu încă o aştept ...

      

speranţe de picuri

          Oare va veni? Oare ne va dezmierda?

       Cu câte speranţe o aşteptăm, câte priviri imploră. Caldă sau rece, liniştită sau trăsnită, de la vest au de la est - de ori unde e bine venită. Ca o spălare de păcate, de mizerii cotidiene; ca o renaştere din cicoarea pădurilor de altădată; ca un ultim popas al verii, numai să vină. Picături cristaline dătătoare de viaţă, ploaia se lasă şi azi aşteptată, norii fierb, cerul e tulbure şi ochii aşteaptă, speranţe de picuri......

mulţumiri

   M-ai ajutat de atâtea ori, m-ajuţi şi azi. 

    Cuvintele-mi sunt mici şi-s puţine; doar privirea-mi spune totul şi blândeţea cu care mi-o întorci. Auzi oftatul sufletului meu din orice văgăună m-aş ascunde şi fugi, cât poţi de iute, să mă alini, să-mi mângâi rănile, să-mi scuturi lacrimile. 

    Cuvintele-mi sunt palide şi tot mereu aceleaşi; doar inima îmi cântă şi-mi tresare când îţi simt prezenţa. Vezi în mine ceea ce eu nu bănuiesc că zace şi mă descopăr, la lumina ta, într-un fel nebănuit şi tainic, şi adiezi în mine.

     Cuvintele-mi sunt şoapte îngânate; rugă de mulţumire pentru toate şi pentru tot, rugă de milă, de iertare, de ajutor, rugă de mine, de ai mei, de maica mea, Maria..............

  Mă rog să-mi stai aproape şi să ne-ajuţi, şi azi.

amintesc de ................

       Cu trecerea timpului amintirile se sparg. Miliarde de firicele aurii trec prin noi, pe lângă, printre noi. Pe care să le reţinem mai întâi? Pe care să le iubim mai mult? La ce dană a emisferei personale să le ancorăm, astfel încât, când ne vine dor de ducă, să le scoatem la plimbare? De ce ne legăm de ele?

      Fiecare amintire este a noastră, este cu atât mai importantă cu cât ne evocă eu-ri ale personalităţii noastre mereu în schimbare. Dacă tot ne schimbăm, la ce bun mai atârnăm de ele? Sau ele de noi?

       Fie că le punem în clasoare, fie că le înghesuim în cuferele moştenite de la bunici, fie că, pur şi simplu, le ţinem în colţişoarele personalizate ale minţii noastre încăpătoare - nu scăpăm de ele; nu vrem, nu putem şi nici măcar nu încercăm.

      Amintirile noastre suntem noi. Oare aşa să fim plămădiţi, din trecut? Oare aşa ne întâmpinăm viitorul? Oare nu suntem o amintire pentru prezent?

      .......... ce să zic, vorbesc din amintire.......

fata apei

     ...şi lin voi curge prin trup.

    Voi lua forma cupelor mâinilor  tale şi mă vei sorbi, şi nu te vei sătura nici când ultima mea picătură se va sfârşi.

    Voi izvorî din căpruiul ochilor tăi şi nu mă vei şterge, şi nu vei dori usucarea rourei, să nu o piezi, vreodată.

    Voi traversa pământuri aride, arii bogate, pârîie şi oceane, şi nu mă voi opri decât la tine-n timp, la tine-n ceas.

    Voi deveni... tu, cu toată dragostea mea, cu tot dorul meu şi nu mă voi opri din curs, şi lin voi curge prin trup.

                                                  ....din apă, din trup, din iubire, eu, fata apei....

iubiţi fără vârstă

O portiţă de scăpare, ca să uit de-ngrijorare,

Ca să uit de nopţi uitate şi de vise-ngemănate.

O fereastră larg deschisă, ca să uit de vorba zisă,

Ca s-adorm în sfânta pace lângă cel care mă place.

Ţi-ai găsit, nefericirea.....

Vine, dulce şi suavă, mă cuprinde-mi spune gravă:

- Am sosit! Chiar de nu-ţi place. N-am ce-ţi face.

O privesc pe după gene, intră-n ale mele vene,

Mă învăluie în doruri, să nu uit eu de amoruri.

Iarăşi m-a găsit iubirea....

bebeka

       Mi-am amintit de ea mai zilele trecute. O fată micuţă, cam zăpăcită, care râdea şi plângea din te miri ce. Oricum, îţi crea iluzia că ştie ce-i cu tine şi te ajuta numai prin prezenţă, gesturile erau inutile, cuvintele se pierdeau în dansurile sale. O ştiai acolo, la îndemână şi era destul. O iubeau vânzătorii, cititorii de contoare, bătrânele iscoditoare, picii cartierului - nu-mi amintesc să fi fost urâtă de cineva. Apoi, a dispărut, şi gesturile au devenit cuvinte ale dansului modern. Nu-mi mai place. O caut şi sper să o mai găsesc, am nevoie de-o bebekă....

          

       Aşa este câte o zi şi astăzi este ziua mea la rând. Apatia mă inundă şi m-am plictisit să-i ţin piept. Vino, hai, invadează-mi toate ale mele şi descarcă-te!  Şi de ce nu ai face-o, de ce ai fi tu altfel decât alte stări? Mă voi lăsa în lianele întortocheate ale şerpuirilor tale şi te voi urma. Nu am chef de nimic altceva, tu de ce ai avea chef de altcineva ? Poate că aşa mă voi descărca şi eu, cine ştie, poate ne vom ajuta reciproc - eu mă voi înveseli de luna din tine iar tu te vei topi la soarele meu.......

"atingeri"

     Mă urmăreşti de multă vreme, fără să simt, fără să ştiu, fără să-mi pese. Încerci să-mi prinzi dansul şi să mă răsfeţi într-o colivie. Atunci , dacă nu sunt ca tine, să fiu îndepărtată. Încerci să-mi pui hăţuri şi botniţă - uiţi că strugurii sunt acrii. Eu i-am gustat şi pe cei dulci, iar tu nu faci deosebirea, sau ai uitat. Încerci să-mi schimbi habitatul şi mă atârni de acele din cactuşi - să mor înţepată de ironia ta. Nu-ţi dai seama că şi ei înfloresc iar parfumul lor şi ţie îţi provoacă stări. Uiţi principalul - şi tu eşti fluture, şi tu eşti din omidă... Dacă niciun rău nu îmi poţi face - mă atingi, la început timid, apoi vrei să mă strângi în palmă conştientizând că-mi poate reteza orice bătaie de aripi. Ce-mi mai rămâne ?  Să mă bucur de soare, să mă bucur de flori, să te las să mă atingi.

     Îmi ajunge atât, o atingere, nu vreau mai mult, deja sunt prea departe...
    Şi, că să vezi că nu am nicio supărare, îţi voi lăsa o ultimă atingere - cu buzele mele "pătate"- un ultim sărut, pe obrazul tău "imaculat", pentru o vară blândă ...  pentru tine, cel fără de aripi ....

când plânge.....

     .....sufletul ce ştii că-l ai, alinăţi-l cu adierea unei flori. Închipuieşte-ţi că de mâine nu vei mai simţi suavul său parfum.

     Când plânge inima şi simţi durere, caută mângîierile cerului. Şi privirea ta s-ar putea întuneca mâine.

     Când plânge o speranţă ce ai crezut că-ţi aparţine, ascultă o privighetoare. Poate mâine, deşi vei vrea, n-o vei mai auzi.

    Când plânge lacrima, cu toate ale tale, cu suflet, inimă, speranţă.... Alină-ţi mângâierea privighetorii azi. De mâine, poţi să taci......

plângi dacă aşa îţi spune propria ta liniştire, dar nu uita să zâmbeşti după ce apele au coborât la vale.

nu ştii, nimeni nu ştie, de mâine......

eterul

 

        În eter sunt toate: lumina, conul de umbră, soarele, luna, luceferii, oamenii..., chiar şi zgomotul, surâsul, albastrul şi plăcerile. Totul se duce şi se reduce la eter cu o mişcare ondulatorie numită viaţă, după unii specialişti şi redenumită vibraţie sau trăire, după alţii.

       Copil fiind, îmi închipuiam eterul ca pe o traiectorie invizibilă pe care toate sunetele, stranii pentru mine la vârsta aceea, se încolăcea şi şerpuia până la rezistenţa decibelilor mei. Îl şi vedeam înşirat, ca pe mărgelele mamei, la gâtul cerului; mărgele ce mă puteau urma oriunde şi oricând. 

       Acum, eterul îmi împrospătează amintirile şi tot încerc să caut noţiunea sa, raţiunea sa de a exista, şi mai ales, încerc şi acum să dau un sens definiţiei din dicţionar. Nici acum nu reuşesc. Minţi luminate, creiere strălucite l-au aflat cumva... Dar, dacă nu?

       Oare rămâne eterul "ceva" în care trăieşti pentru a te pierde mai târziu? Oare eu sunt eter, când respir, când zâmbesc, când pierd, când trăiesc?  Tu eşti eter?

Doare....

Când nu mai ai în faţa cui să surâzi şi amintirile te năpădesc fără să poţi face ceva să le opreşti - te prelingi în propria-ţi personalitate, descoperită abia atunci de tine;

Când adevărul te izbeşte nemilos acoperind toate razele lucitoarei minciuni şi toate tăcerile îţi îneacă aşa zis-ul ego - eşti pe cont propriu, te temi;

Când toate stările de bine se leapădă din tine şi beţiile euroforice nu-şi mai fac efectul scontat - te scuturi de nopţi şi te azvârli în zile;

Când vin zorile respiri cu nesaţ fiecare parfum de rouă, când te trezeşti ştii că nu eşti singur - este greu dar e timpul să întinzi ambele mâini - cineva ţi le va prinde - ţine-te bine, nu ai să cazi !

Câteodată totul este negru, câteodată toată lumea suferă şi sigur câteodată toată lumea plânge, chiar şi eu, o floare trecătoare - şi doare, doare atât de tare..................

Este destul să priveşti; toate cuvintele lumii devin insignifiante în faţa naturii, aici îi vezi perfecţiunea, aici îi respiri intimitatea, aici îţi colorezi sufletul. Aici poţi fii doar tu şi ea, unicitatea momentului îţi va rămâne încrustată pe retina vieţii şi după... Aici ai propria-ţi simfonie de lumină, de vară, de verde; nimic nu mai are importanţă, tot şi totul se reduce la acel moment de vrajă care-ţi va înălţa sufletul şi te va face... un pic mai bun.

(Doar simfonii de verde vă doresc în vara asta !)

econom.ro

am să fac economie de lumină, două lumânări am să aprind, în loc de-un watt.

am să fac economie de grădină, doar c-un trandafir am să te-aştept, şi acela e uscat.

am să fac economie - sunt cuminte - doar o odăiţă mi-a rămas cu o uşă mică, mică şi fereastră.

am să fac economie de cuvinte - dragostea e singura rămasă făr'd-economie-n viaţa noastră...

amintiri

Îţi vei aminti, peste timpuri mii, ce mi-ai dat acuma? 
Şi tot ce-am rostit, şi cum ţi-am zâmbit... Spune-mi îţi vei aminti? 
Îţi vei aminti, peste norii vii, cum mi-a stat cununa?
Şi tot ce-am jurat, cum ne-am sărutat... Spune-mi îţi vei aminti? 
Dacă vei uita, dacă vei rata dalbe flori de amintire; 
Trist sau supărat, nu fii e păcat, aminteşte-ţi doar de mine.
Dacă vei uita, chiar fără de-ai vrea, de a mea iubire, 
Trist sufletul meu: "Te iubesc mereu" - amintindu-ţi iar de mine... 
Îţi vei aminti? Poate nu vei uita. Care-o fi legea firii? 
Răsturnând amintiri, adunând iubiri ...
 Poate nu ghicesc... Îţi vei aminti?
 Poate mă vei uita... Să ai norocul iubirii!
Dar să-ţi aminteşti, dacă reuşeşti - cât de mult EU TE IUBESC......

epistola negării

Nu vreau să ştiu cine sunt cu adevărat. La ce bun să mai ştiu adevăruri cu care ar fi trebuit să mă nasc? Nu vreau să cunosc înţelepciuni de departe. Dacă ar fi trebuit să le posed, acum m-aş uita la mine ca la un sfetnic antic. Nu vreau să mă dezvăţ de cele învăţate. Mi-au luat o viaţă, le voi căra în moarte. Nu vreau să vreau, şi chiar doresc să nu doresc. Aşa sunt eu. Doar aşa te iubesc.