Nu m-am născut fantomă, şi nici nu sper să bântui, mai târziu, pe cineva. Totuşi, aşa mă simt; vaporii trec prin mine, cuvintele lovesc tâmp idei neîmblânzite, nimeni nu mă vede, nimeni nu mă aude şi de ce m-ar asculta cineva, oarecine...
Nu cred în fantome; mă amuză filmele retro sau mai noi cu aşa subiect de duzină, mă invadează scepticismul la spectacolul privat al uneu cunoştinţe ce povesteşte despre forme şi culori, dacă trozneşte un mobilier îmi vine să îl mângâi; cred că mă număr printre cei ce trebuie să pipăie pentru a "vedea"... Totuşi, nu-mi pot crede celor două simţuri - auz şi văz - umblă, nebunaticele, peste tot, sunt chiar peste tot....
În zadar mă dedau la educaţie, la familie, la amintiri din copilărie, la optimism şi curaj. Există fantome! Altfel, cum ar deveni o întreagă civilizaţie în anul 2010, un morman, un ... oraş al fantomelor??
Of... chiar dacă stau în umbră, sunt (cel puțin) doi ochi care, aici - în virtual - te urmăresc și, deci, două urechi care-ți ascultă șoaptele din răstimpuri.
RăspundețiȘtergereChiar dacă „tac”, atâta timp cât ai să-mi lași o portiță deschisă (aici sau în altă parte), am să stau mereu prin preajmă.
Nici nu credeam altfel, R.
RăspundețiȘtergereŞtiam, aşteptam şi speram să ... intri; las poarta LARG deschisă sufletelor bune.
Te îmbrăţişez cu mare dor.