În eter sunt toate: lumina, conul de umbră, soarele, luna, luceferii, oamenii..., chiar şi zgomotul, surâsul, albastrul şi plăcerile. Totul se duce şi se reduce la eter cu o mişcare ondulatorie numită viaţă, după unii specialişti şi redenumită vibraţie sau trăire, după alţii.
Copil fiind, îmi închipuiam eterul ca pe o traiectorie invizibilă pe care toate sunetele, stranii pentru mine la vârsta aceea, se încolăcea şi şerpuia până la rezistenţa decibelilor mei. Îl şi vedeam înşirat, ca pe mărgelele mamei, la gâtul cerului; mărgele ce mă puteau urma oriunde şi oricând.
Acum, eterul îmi împrospătează amintirile şi tot încerc să caut noţiunea sa, raţiunea sa de a exista, şi mai ales, încerc şi acum să dau un sens definiţiei din dicţionar. Nici acum nu reuşesc. Minţi luminate, creiere strălucite l-au aflat cumva... Dar, dacă nu?
Oare rămâne eterul "ceva" în care trăieşti pentru a te pierde mai târziu? Oare eu sunt eter, când respir, când zâmbesc, când pierd, când trăiesc? Tu eşti eter?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu