Doare....

Când nu mai ai în faţa cui să surâzi şi amintirile te năpădesc fără să poţi face ceva să le opreşti - te prelingi în propria-ţi personalitate, descoperită abia atunci de tine;

Când adevărul te izbeşte nemilos acoperind toate razele lucitoarei minciuni şi toate tăcerile îţi îneacă aşa zis-ul ego - eşti pe cont propriu, te temi;

Când toate stările de bine se leapădă din tine şi beţiile euroforice nu-şi mai fac efectul scontat - te scuturi de nopţi şi te azvârli în zile;

Când vin zorile respiri cu nesaţ fiecare parfum de rouă, când te trezeşti ştii că nu eşti singur - este greu dar e timpul să întinzi ambele mâini - cineva ţi le va prinde - ţine-te bine, nu ai să cazi !

Câteodată totul este negru, câteodată toată lumea suferă şi sigur câteodată toată lumea plânge, chiar şi eu, o floare trecătoare - şi doare, doare atât de tare..................

Este destul să priveşti; toate cuvintele lumii devin insignifiante în faţa naturii, aici îi vezi perfecţiunea, aici îi respiri intimitatea, aici îţi colorezi sufletul. Aici poţi fii doar tu şi ea, unicitatea momentului îţi va rămâne încrustată pe retina vieţii şi după... Aici ai propria-ţi simfonie de lumină, de vară, de verde; nimic nu mai are importanţă, tot şi totul se reduce la acel moment de vrajă care-ţi va înălţa sufletul şi te va face... un pic mai bun.

(Doar simfonii de verde vă doresc în vara asta !)