Cu trecerea timpului amintirile se sparg. Miliarde de firicele aurii trec prin noi, pe lângă, printre noi. Pe care să le reţinem mai întâi? Pe care să le iubim mai mult? La ce dană a emisferei personale să le ancorăm, astfel încât, când ne vine dor de ducă, să le scoatem la plimbare? De ce ne legăm de ele?
Fiecare amintire este a noastră, este cu atât mai importantă cu cât ne evocă eu-ri ale personalităţii noastre mereu în schimbare. Dacă tot ne schimbăm, la ce bun mai atârnăm de ele? Sau ele de noi?
Fie că le punem în clasoare, fie că le înghesuim în cuferele moştenite de la bunici, fie că, pur şi simplu, le ţinem în colţişoarele personalizate ale minţii noastre încăpătoare - nu scăpăm de ele; nu vrem, nu putem şi nici măcar nu încercăm.
Amintirile noastre suntem noi. Oare aşa să fim plămădiţi, din trecut? Oare aşa ne întâmpinăm viitorul? Oare nu suntem o amintire pentru prezent?
.......... ce să zic, vorbesc din amintire.......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu