vechea poveste....

Din răstimpuri pierdute în sufletul meu, m-am măsat cuprinsă de oboseală - nimeni nu m-a alinat; m-am lăsat pradă unei disperări ce m-a sfâşiat şi m-a pietrificat - nimeni nu m-a încălzit; mi-am amorţit toate pântecele gândurilor şi trufandalele idei ce-mi răsăreau le-am înnegurat - nimeni nu m-a căutat; l-am implorat pe Sfântul Ilie să-mi dea liber la ploile ochilor ş-am plâns până norii i-am uscat - nimeni nu m-a oprit; am alergat în trecut, m-am agăţat de prezent şi am negat viitorul - nimeni nu mi-a explicat; am căzut, atât de jos şi de atât de sus încât mi-am scrijelit bucata de inimă sângerândă..... Abia atunci am simţit. Mai întâi o boare ce mi-a răcorit toate frustrările, apoi o rouă ce mi-a dezmierdat iar simţurile şi, în cele din urmă binecuvântata ploaie ce m-a spălat de păcate şi m-a redat mie, pe mine. Nu m-am pierdut definitiv, am fost doar rătăcită. Acum sunt un pic obosită dar fericită, am regăsit puterea, m-am regăsit şi mă voi întoarce în mine, aşa cum prea bine mă cunosc pentru a dărui, mai am de dăruit......

Sărut ochişorii matale,

Din când în când, rar ce-i drept, apar noaptea coborând pe treptele pustii, au plimbându-mă prin cine ştie ce stufăriş de gânduri. Din când în când, prea rar - aşa-i, mă vezi în dreptul unui felinar obraznic ce-mi cântă versuri, vechi, cu deocheate rânduri. Din când în când îmi amintesc de tine. O, nu te uit - eu nu ştiu să te pot uita iar de nu scriu, nu-i niciun bai, revin eu cu petale. Din când în când mă mai opresc din muncă, din visări, din somn şi-ţi strig, să nu mă uiţi şi să m-aştepţi: "Sărut ochişorii matale !".

mici amintiri

mă tulbură micile amintiri, aşa cum le-am scris, cui le-am dedicat. Ploaia asta nu mă lasă să creez noutăți, mă voi desfăta cu ceva din vechile mele scrieri.

Poate sufletul ţi-i obosit de suspine dar nu vrei să-l dedici pe aurita tavă a nimănui. Vrei doar să fi lăsat în ale tale, vrei să priveşti fără să fi urmărit - vrei doar să fie tăcere de tine. Nu ai nevoie de nimic acum, te miri şi că respiri. Nu întrebi, nu aştepţi răspunsuri, nu cauţi şi nu vrei să fi răscolit de niciun gând trubadur, de nicio speranţă deşartă. Ştii, starea aia care nu te mai deranjează de multă vreme şi prin care trecem toţi... Într-un târziu, după oboseala odihnei nimicitoare eliberezi un oftat străin, atât de străin că nu te mai doare; priveşti melancolic şi ceri o cafea. Ai nimerit bine, e cafeneaua de seară de mai, mai stai ...

Nu te voi întreba nimic, nu-ţi voi cere nicio explicaţie, nu mă voi întoarce spre lacrimile străfundului tău - îţi voi zâmbi şi îţi voi dedica o melodie din tonomat - aşa, ca să nu fi singur, căci nu eşti : tu eşti eu ...................

doar pentru tine

Cânt doar pentru tine în noaptea pură,
Ştiu că am greşit fără măsură.
Dar n-am ştiut cum să rămân,
Nu am avut un suflet stăpân,
Şi am fugit, trecutul am şters,
M-am renăscut într-un alt univers.....
Nici "Bun rămas" nu am să îţi spun,
Tu, doar "Drum bun" urează-mi acum;
Pentru trecut, mă vei ierta curând,
Am să rămân doar o pagină-n gând ...
Vreau să mă uiţi, căci şi eu te-am uitat,
Vreau să iubeşti, să simţi cu adevărat,
Vreau să trăieşti şi să fii fericit !
Nu ne-am cunoscut şi nu ne-am iubit ...
Cânt doar pentru tine ca o nebună, 
Şi implor îngerul lunii să nu apună........

acum...

Doamne, m-am aruncat cu disperare asupra prietenilor mei; nu trebuia să-i încarc negativ cu toate necazurile, nu trebuia să dau răspunsuri, explicații. Ce-a fost în capul meu ?! Bucuriile se împart cu prietenii, tristețile le voi strânge. Voi strânge tristeți adunate din ploaie măruntă, Voi cerne amăgiri măsurate din vise trecute, Retrasă rămân, tăcută, persoană uitată, căruntă, Un biet anonim ce umbra ar vrea să sărute ......... Asta-i starea mea de spirit acum, doar acum.

ADIO, EVA ...........

Sunt trăiri pe care le trăieşti. Sunt tristeţi pe care nu le înţelegi. Sunt cauze, fapte, oameni care-ţi modifică multe puncte de reper ce ţi-au canalizat întreaga viaţă. Nu caut să le disec, nu caut să le înţeleg, nu caut să le comentez pro sau contra. Mă rog bunului Dumnezeu doar să-mi dea putere să le accept. Să accept moartea aşa cum accept naşterea.

În cel mai scurt timp posibil a descoperit boala, a suferit şi a murit. Nu o cunoşteam decât de un an şi-mi era tare dragă. Sosise în viaţa mea cu un zâmbet, o încurajare - lumina aceea care te trezeşte din somnolenţe şi-ţi dă aripi. Doamne, de ce iei numai oamenii buni ? Şi noi avem nevoie de ei !

M-am răscolit, am plâns, am căutat puteri pentru ea; am sperat că rugăciunile o vor salva. Au salvat-o - de lumea asta ..............

Nu a trecut prea mult timp, încă nu pot crede că un om bun nu poate fi salvat de leucemie în schimb, noi muritorii, bănuim limitele cosmosului, aici, pe pământ.... Cum să nu mă revolt, cum să plec capul, cum să nu plâng ?

Şi atunci am visat-o. A venit să-şi ia "la revedere" - nu apucasem. Aşa, parcă m-am împăcat şi mi-am mângâiat oftatul din suflet.

Aşa, pot veni iar la ruga dintâi - "Ajută-mă, Doamne, să accept. Ajută-mă să pot spune: ADIO, EVA !"

de departe

Vin de departe, după o periadă în care am ţinut mai multe jurnale, la fel de dragi toate. Unul mi-a fost tare drag, am întâlnit oameni cu un suflet cald şi bun şi nu i-am uitat şi nu-i voi uita. De ce am renunţat ? Cred că am scris acolo tot ceea ce a trebuit să scriu; am făcut tot ceea ce trebuia să fac; am dat ajutorul care trebuia să-l dau şi am primit ceea ce în realitate foarte rar se întâmplă să primeşti - amiciţii curate. Cu unii dintre ei mai păstrez legătura, alţii s-au schimbat, alţii m-au uitat - exact ca-n viaţă. Acum, aici, sunt tot eu; mă bucur de puţină linişte, de puţină actualitate, de "necunoaştere", de mine şi ale mele. Nu ştiu dacă pe viitor voi mai da un semn, nu ştiu dacă eu nu mă voi schimba (sper să nu în rău..); tot ce ştiu este că iubesc să scriu despre ceea ce simt în momentul respectiv. Nu caut prezenţe bănuite, nu caut comentarii, nu vreau steluţe; deocamdată vreau să fiu doar eu şi cu mine; să mă apropii de departe.... ..............................................

normalitate

...... nu există, nu mai există; şi dacă o fi existat cândva am uitat de foarte multă vreme până şi cuvântul, ori sensul său..... Mă zbat să trăiesc într-o lume total dezechilibrată. Încerc să-mi fac loc şi încerc să nu cumva să mă schimb, să devin ceea ce reneg. Este din ce în ce mai greu şi mai insuportabil. Câteodată îi înţeleg pe sinucigaşi. La ce bun acest trai ? La ce bun speranţele unor armate de generaţii, purtate în spate sau în pântec la gândul că, poate, mâine, la anul, peste viaţa mea, va fi mai bine ? Este criză ? DA ! O criză de adevăr incomensurabilă. Nu mai vrem minciuni ! Doamne, le recunoaştem atât de uşor, atât de repede, şi lehamitea se citeşte pe tăcerile noastre la prezentarea din nimb aurit. Destul ! Gata ! Saţietatea ne iese pe nas, iar izurile fiecărei litere în parte şi pe cei ce le pronunţă îi fac să întorcă repede capul cu o mişcare de recul..... Este o criză de personalitate mondială. Atâtea "intrări" şi prea multe "ieşiri" dintr-o comunitate existentă doar pe o bucată de hârtie îngălbenită de invidii nelalocul lor. Nu mai dorim să facem parte din verigi al cărui lanţ nu se mai termină. Nu mai vrem miliarde şi miliarde de noi legi, noi decrete, noi aşa - zise oportunităţi, sau denumiri, sau drepturi. Şi ce îmi pasă mie dacă X, ori Z, sau K ţară merge prost atâta timp cât a mea nu merge, nu stă, doar ... dă ca racul ! Normalitatea asta mă scoate din minţi ! Normal că vreau s-o uit în seara asta răcoroasă. Voi reveni la ea - normal.....

primele gânduri

Am terminat o zi, am terminat un drum, E timpul pentru propriile-mi gânduri acum. Vara, pe terminate şi ea, surâde - calmă, clară, Va termina curând. Curând voi adormi, de mâine - încep iară...