Poate sufletul ţi-i obosit de suspine dar nu vrei să-l dedici pe aurita tavă a nimănui. Vrei doar să fi lăsat în ale tale, vrei să priveşti fără să fi urmărit - vrei doar să fie tăcere de tine. Nu ai nevoie de nimic acum, te miri şi că respiri. Nu întrebi, nu aştepţi răspunsuri, nu cauţi şi nu vrei să fi răscolit de niciun gând trubadur, de nicio speranţă deşartă. Ştii, starea aia care nu te mai deranjează de multă vreme şi prin care trecem toţi... Într-un târziu, după oboseala odihnei nimicitoare eliberezi un oftat străin, atât de străin că nu te mai doare; priveşti melancolic şi ceri o cafea. Ai nimerit bine, e cafeneaua de seară de mai, mai stai ...
Nu te voi întreba nimic, nu-ţi voi cere nicio explicaţie, nu mă voi întoarce spre lacrimile străfundului tău - îţi voi zâmbi şi îţi voi dedica o melodie din tonomat - aşa, ca să nu fi singur, căci nu eşti : tu eşti eu ...................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu