vechea poveste....

Din răstimpuri pierdute în sufletul meu, m-am măsat cuprinsă de oboseală - nimeni nu m-a alinat; m-am lăsat pradă unei disperări ce m-a sfâşiat şi m-a pietrificat - nimeni nu m-a încălzit; mi-am amorţit toate pântecele gândurilor şi trufandalele idei ce-mi răsăreau le-am înnegurat - nimeni nu m-a căutat; l-am implorat pe Sfântul Ilie să-mi dea liber la ploile ochilor ş-am plâns până norii i-am uscat - nimeni nu m-a oprit; am alergat în trecut, m-am agăţat de prezent şi am negat viitorul - nimeni nu mi-a explicat; am căzut, atât de jos şi de atât de sus încât mi-am scrijelit bucata de inimă sângerândă..... Abia atunci am simţit. Mai întâi o boare ce mi-a răcorit toate frustrările, apoi o rouă ce mi-a dezmierdat iar simţurile şi, în cele din urmă binecuvântata ploaie ce m-a spălat de păcate şi m-a redat mie, pe mine. Nu m-am pierdut definitiv, am fost doar rătăcită. Acum sunt un pic obosită dar fericită, am regăsit puterea, m-am regăsit şi mă voi întoarce în mine, aşa cum prea bine mă cunosc pentru a dărui, mai am de dăruit......

Sărut ochişorii matale,

Din când în când, rar ce-i drept, apar noaptea coborând pe treptele pustii, au plimbându-mă prin cine ştie ce stufăriş de gânduri. Din când în când, prea rar - aşa-i, mă vezi în dreptul unui felinar obraznic ce-mi cântă versuri, vechi, cu deocheate rânduri. Din când în când îmi amintesc de tine. O, nu te uit - eu nu ştiu să te pot uita iar de nu scriu, nu-i niciun bai, revin eu cu petale. Din când în când mă mai opresc din muncă, din visări, din somn şi-ţi strig, să nu mă uiţi şi să m-aştepţi: "Sărut ochişorii matale !".

mici amintiri

mă tulbură micile amintiri, aşa cum le-am scris, cui le-am dedicat. Ploaia asta nu mă lasă să creez noutăți, mă voi desfăta cu ceva din vechile mele scrieri.

Poate sufletul ţi-i obosit de suspine dar nu vrei să-l dedici pe aurita tavă a nimănui. Vrei doar să fi lăsat în ale tale, vrei să priveşti fără să fi urmărit - vrei doar să fie tăcere de tine. Nu ai nevoie de nimic acum, te miri şi că respiri. Nu întrebi, nu aştepţi răspunsuri, nu cauţi şi nu vrei să fi răscolit de niciun gând trubadur, de nicio speranţă deşartă. Ştii, starea aia care nu te mai deranjează de multă vreme şi prin care trecem toţi... Într-un târziu, după oboseala odihnei nimicitoare eliberezi un oftat străin, atât de străin că nu te mai doare; priveşti melancolic şi ceri o cafea. Ai nimerit bine, e cafeneaua de seară de mai, mai stai ...

Nu te voi întreba nimic, nu-ţi voi cere nicio explicaţie, nu mă voi întoarce spre lacrimile străfundului tău - îţi voi zâmbi şi îţi voi dedica o melodie din tonomat - aşa, ca să nu fi singur, căci nu eşti : tu eşti eu ...................