La scurgea lunii poate voi fi aproape ca să răsar cu ea în valea tuturor viselor împrăștiate. Din toboganul vieții adun sclipiri și adun ace ca nu cumva să pierd vreo amintire. Amintire în care mulți și multe mi-au răsărit în lună dar și mai mulți, chiar și mai multe mi-au apus în soare.
Am învățat să cred în mine ieri, și acest ieri s-a emancipat în mine astăzi și continuă să eclipseze și mâine, tot în mine.
Au fost zile de început tulburi, trecuse partea adolescentină de 17 - 18 ani și educația oarecum spartană mă împingea mereu înainte cu un tremur ușor, pășeam stingheră pe cărarea aleasă. Multe poticniri am avut, răspunsuri neprimite;multe căzături, au sădit urme adânci; multe, prea multe așteptări întoarse către mine și neînfiripate în vreo idee zurlie; câteva raze ici, câteva obloane colo.... De fiecare dată reușeam cumva să scot la iveală ce era mai bun. Da, am reușit să uit, să șterg, să calc în propria-mi umbră și să-mi educ dârzenia de a continua să cred, să sper - astea mi-au rămas întipărite în ADN. Mă formam ca om cu principii, cu educație, cu iubire, cu tot ce intra în desaga binelui de mine. Am făcut rău? Da! Și mie și altora. Am încercat să îndrept? Uneori, alteori nu mai era nimic de îndreptat și am rămas cu fierea-n cerul gurii. Atunci m-am retras, cum mă mai retrag și azi, m-am rostogolit într-o disperare ce nu era a mea, era doar în mine și îmi asigura o pavăză efemeră a neputinței. Știi, momente în care vrei să fugi cu tine numai și să nu auzi, să nu vezi, să nu știi nici măcar de cum îți este.
Universul are alte planuri! Dacă locul tău este Undeva, acolo vei ajunge, vrei - nu vrei. Așa am ajuns să caut locul acela, secunda care să o pot transforma în viață, viața mea. Sunt mulțumită? Da! Până la scurgerea lunii mai am timp să apuc învierea de soare. Sau nu?
Am învățat să cred în mine ieri, și acest ieri s-a emancipat în mine astăzi și continuă să eclipseze și mâine, tot în mine.
Au fost zile de început tulburi, trecuse partea adolescentină de 17 - 18 ani și educația oarecum spartană mă împingea mereu înainte cu un tremur ușor, pășeam stingheră pe cărarea aleasă. Multe poticniri am avut, răspunsuri neprimite;multe căzături, au sădit urme adânci; multe, prea multe așteptări întoarse către mine și neînfiripate în vreo idee zurlie; câteva raze ici, câteva obloane colo.... De fiecare dată reușeam cumva să scot la iveală ce era mai bun. Da, am reușit să uit, să șterg, să calc în propria-mi umbră și să-mi educ dârzenia de a continua să cred, să sper - astea mi-au rămas întipărite în ADN. Mă formam ca om cu principii, cu educație, cu iubire, cu tot ce intra în desaga binelui de mine. Am făcut rău? Da! Și mie și altora. Am încercat să îndrept? Uneori, alteori nu mai era nimic de îndreptat și am rămas cu fierea-n cerul gurii. Atunci m-am retras, cum mă mai retrag și azi, m-am rostogolit într-o disperare ce nu era a mea, era doar în mine și îmi asigura o pavăză efemeră a neputinței. Știi, momente în care vrei să fugi cu tine numai și să nu auzi, să nu vezi, să nu știi nici măcar de cum îți este.
Universul are alte planuri! Dacă locul tău este Undeva, acolo vei ajunge, vrei - nu vrei. Așa am ajuns să caut locul acela, secunda care să o pot transforma în viață, viața mea. Sunt mulțumită? Da! Până la scurgerea lunii mai am timp să apuc învierea de soare. Sau nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu