şi azi....

      " ... te iubesc, dragul meu; da, şi azi, la fel de mult ca şi ieri, la fel de pasional ca şi mâine. 

       Nu, nu te-ai schimbat deloc, eşti acelaşi bărbat de care m-am îndrăgostit din prima zi; acelaşi suflet - pereche al meu pe care l-am căutat din prima mea zi; ai rămas la fel de bun, la fel de tandru, la fel de drăgăstos. Nimic nu te-a schimbat, nimic nu te-a înfrânt, nimic nu te-a prefăcut în soţul rutinat. Da, ai dreptate, de la iubirea mea iarna din păr ţi se trage, de la fuga spre dragostea mea paşii îţi sunt mărunţi, de la sărutările mele fruntea îţi este brăzdată...  Îţi iubesc firele albe, tresar la intrarea paşilor tăi şi-ţi sărut şi acum, ca în fiecare seară, fruntea. 
       Cum aş putea să te iubesc mai mult?  Cum aş putea ruga veşnicia să scrijelească pe scoarţa pământului iubirea mea pentru rine?  Cum aş putea să respir fără tine?  Împreună am trăit şi împreună ne-am iubit, împreună am trecut peste toate şi toate au trecut peste noi. Nu am învăţat să nu te iubesc, eu nu pot şi nu ştiu să nu te iubesc.
       Am şi acum un nod în gât şi un ghem în stomac, vei ajunge acasă abia mâine, şi până mâine mi se pare o eternitate; mâine am să te întâmpin cu aceleaşi cuvinte ale noastre, rostitie deopotrivă de tine, de mine, de noi. Azi însă, dragul meu, şi azi te iubesc!"

s p i n i

...fără prea multe cuvinte, fără legătură cu romanul de succes ori cu filmul pe măsură, fără a lua în considerare că-i o simplă legendă.....

     Pur şi simplu mintea mea a refuzat să deruleze imaginea ultimă, am refuzat să-mi închid pleoapele, am încetat să mai respir. Plângând, am adormit, târziu, spre dimineaţă. Nici în zori gândul nu m-a părăsit, iar întrebarea încă aşteaptă răspuns.
          "De ce nu pot cânta cel mai frumos tril din viaţa mea, şi-apoi să mor, cu fericirea că toată lumea îl ascultă şi Dumnezeu zâmbeşte, deci, nimeni nu mai plânge...."   

 

Promisiunea de mâine

       "Sunt un boboc, sunt un fir de nisip, sunt un mugur de noapte.

     Habar nu am ce caut aici, nu ştiu de am venit şi nu îmi caut rostul. Am început azi, aici, acum. Pare interesantă experienţa asta nouă numită de tot ce mă înconjoară - VIAŢĂ - , pare un inedit pentru mine şi aşa o voi primi în trecerea mea pe aici. Nu am vrut eu să vin, nu am cerut eu acest popas; de fapt, nimeni nu m-a întrebat, nimeni nu mi-a cerut acordul şi pe nimeni nu a interesat părerea mea, eu nu am contat, pur şi simplu s-a dorit să vin, să fiu acum, aici, azi. Trebuie să termin ceva? Trebuie să continui ceva? Trebuie să fac ceva? Tot pun această întrebare şi nimeni nu-mi răspunde; oare nu ştiu ce să-mi răspundă, oare nu vor, oare trebuie să mă tem?......"

       Privi speriat, speriată neînţelegând de fapt, că el, ea era - Începutul, Alfa, Numărul unu, Bobocul, Firul de nisip, "Mugurul de noapte" - era noul jurământ, noua lege, schimbarea - era promisiunea de mâine.

     

ele, fantomele

       Nu m-am născut fantomă, şi nici nu sper să bântui, mai târziu, pe cineva. Totuşi, aşa mă simt; vaporii trec prin mine, cuvintele lovesc tâmp idei neîmblânzite, nimeni nu mă vede, nimeni nu mă aude şi de ce m-ar asculta cineva, oarecine...

       Nu cred în fantome; mă amuză filmele retro sau mai noi cu aşa subiect de duzină, mă invadează scepticismul la spectacolul privat al uneu cunoştinţe ce povesteşte despre forme şi culori, dacă trozneşte un mobilier îmi vine să îl mângâi; cred că mă număr printre cei ce trebuie să pipăie pentru a  "vedea"... Totuşi, nu-mi pot crede celor două simţuri - auz şi văz - umblă, nebunaticele, peste tot, sunt chiar peste tot....

       În zadar mă dedau la educaţie, la familie, la amintiri din copilărie, la optimism şi curaj. Există fantome!  Altfel, cum ar deveni o întreagă civilizaţie în anul 2010, un morman, un ... oraş al fantomelor??