Am fost prea săracă cu toate averile mele nenumărate. Sunt prea bogată în toată sărăcia mea. Ocupată să răsfir timpul în așteptările speranțelor realizez că nu mai sunt o prioritate în viața mea, cred că nu am fost nicicând. Cu timpul, oamenii și lucrurile au căpătat noi fețe, noi înțelesuri, noi vieți sau poate, cu timpul, chiar eu m-am schimbat și textura firului ce-mi duce spre final se subțiază nebănuit de repede.
Prin firele ce-mi sângerează pe suflet aud șoaptele norilor; aud o melodie pe care o știu, o simt, o recunosc, o dansez cu ușurință și mă învăluiesc cu toate puținele puteri rămase să mai apuc un pas, să mai mișc o inimă, să mai dau o binețe. În ritmul serii întind brațele spre acel apus răsărind din adâncuri, atât de copt în migala creierului meu, atât de retras de neprivirile obișnuinței; apăs prin valuri pe tăgăduințe și mă hrănesc vremelnic cu ceea ce mai aud. Am auzit un ritm, o melodie, o amintire vie și am cântat-o și am dansat-o și am ținut-o până când, în bogăția mea săracă am știut. Era sufletul meu cântând pe diadema inimii tale, mereu......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu