așteptăm Așteptarea

       Pentru a câta-și oară mă las stăpânită de înfrigurarea așteptării? Pentru a câta-și oară privesc înapoi?

       Dau la o parte vălurile tristeților, a neîmplinirilor, a zâmbetelor amare, a ... nevenirilor. Aștept, și privesc înapoi. Îmi scutur negrele amintiri, îndepărtez în infinit tăcerile stânjenitoare, devin o amintire și tac, sau nu, mai bine... uit.

       Așa cum vara a trecut fulgerător cu spasme întrerupte de emoții estivale, de vacanțe și iz de scoici, așa a trecut toamna, cu mii și mii și mii de iguane colorate perpetuate pe licărul imortalității. A sosit iarna, nestingherită de vreo idilă de steluțe, neabătută de poteci călăritoare, nepăsătoare de dureri reumatice, a bufnit ca o ușă trântită nervos și s-a instalat, așa, ca întotdeauna. 

       În iarnă uiți. Așa și trebuie, să nu te întoarcă din calea cea dreaptă nimic. Să mergi, să alergi, să pornești în galopul nebun al zilei de azi spre răsăritul de mâine, mâine care va veni, care trebuie să vie! 

       În iarnă speri, speri la prospețime, la nou, la ocazie, la reduceri, la o schimbare. Dacă nu speri, trezește-te! Nu ești în iarna mea.

       În iarnă ierți, trebuie s-o faci, altfel de ce-ai mai aștepta? De ce-ai mai privi înapoi? De ce-ai uita? Și, mai ales, de ce-ai spera, dacă nu ierți? Dacă nu ai oca de iertare să-ți spun ceva - e iarnă, așteptăm Sfântul Crăciun, în rest.... o vară fugită, o toamnă ruginită.... flori de paie.