tot ce rămâne

       ... se întinde pe toată planeta, cuprinde văzduhul, aprinde aştrii, se limpezeşte în oceane. Nu are nicio importanţă dicţia, cuvântul, graiul; urmele pietrelor călcate de ea se pierde în amintiri de mii şi mii de ani. Când a început? Cine a început-o? Cum s-a inventat? Cum s-a născut?  Nu, nu are nicio relevanţă şi niciun răspuns nu va deveni viitor, şi, poate, nici trecut. Totul este azi, acum, aici. Cum să explici ce simţi, cum să înţelegi ce faci, cum să ceri ceea ce îţi doreşti?  Nu, nu poţi. Trăieşti. Trăirea devine principalul factor al propriei vieţi, nimic nu mai contează, nici măcar dacă, tu, mai trăieşti. Ea este "trup şi suflet" sau nu este nimic; EA este dragostea - tot ce rămâne...
                                                                                            (să nu uiţi, dragul meu, şi azi te iubesc)

sonata somnului

      

... sunt zile şi zile, nopţi şi nopţi, picuri de clipe - amintiri. Trăirile de fiecare secundă devin muribunde, devin banale; ca şi cum toate sunt treceri ale umbrei mele peste toate, peste tot, chiar şi peste mine. 

       Încerc să mă scutur de azi, gândul mă poartă spre culcare, privirea se agaţă de ultima stea; încerc să adorm. Adormirea simţurilor este aşa de relativă, aşa de pe nesimţite încât mai aud şopotele vântului şi aripa apusului. Mintea? O, cu ea este o altă narare despre cele ale somnului. Mintea umblă, caută răspunsuri, cloceşte idei nemaiauzite şi... tace. Adorm. În final adoarme şi mintea, şi trupul, şi visul - am reuşit să mă scutur de azi în mâine.