acolo

          Întâlnesc Suflete atunci când am mai multă nevoie de ele, crezând că plumburiul se va revărsa mereu pe căile mele și resemnându-mă. Nu am povești, nu mă năpădesc trecuturi zbuciumate; nu cânt, adevărat, dar surâd și zâmbetul îmi este pecetea ce mă definește. Sunt mulți cei care mi-au plecat, care au urmat dale aurii și mi-au lăsat, stingheri, un semn al mâinii, „ne mai vedem”; le mulțumesc, îi port în gând. Au rămas puțini, foarte puțini cei care și-au folosit palmele pentru a-mi alina dorurile, le mulțumesc, îi port în suflet. Nu-s tristă, urmez același traseu al cotidianului și mă resemnez, așa timpuri am prins, așa timpuri trăiesc. E simplu să crezi că vei dăinui, la fel de simplu să crezi că vei fi uitat, și de ce n-aș fi, ce sunt eu decât un simplu suflet trecător cu doruri multe.....

de dor.....

Poți încerca să dai savoare sentimentului și poți încerca să folosești oricare alt cuvânt din oricare altă limbă, nicicum nu vei reuși să-i spui pe nume - DOR, cuvânt intraductibil, specific mioriticului românesc. Originar din latinescul „dolus” - a durea, nu a mai fost luat ca atare de niciun alt popor, ne-a rămas nouă, ca una din cele mai înduioșătoare și mai intens trăite sentimente pur umane.

Pentru noi românii, dorul este atât de puternic încât o iei la goană printre toate furtunile lumii și în orice condiții numai să ți-l ostoiești o țâră. Te face să taci, te face să plângi, te face să hohotești și să nu-ți poți înghiți nodul din gât altfel.... Dorul este un nebun, îmi pare singurul sentiment pe care nu-l poți orchestra, îl ai sau nu; nu-l poți ascunde, nu-l poți uita, nu-i poți pune căluș sau cătușe; el va ieși mereu la lumină, el va ieși mereu biruitor!

Pentru mine dorul este sinonim cu absența, fie vremelnică, fie pustiitoare și pentru totdeauna. Când spun „Mi-e dor” să fii sigur că plâng! Altfel, la ce bun să-mi fie dor.......

egali?

- Toți ne naștem și toți murim egali; trecem prin același tunel, prin aceeași paritate de omenie; venim și plecă în același mod. Și atunci la ce bun să mai venim? Și de să ne obosim să mai plecăm? Orice am fi înainte nu vom putea schimba finalul.

Tânărul oftă amărât de nedreptăți, de neizbânzi, de inimă albastră.

Bătrânul, cu primăvara în culorile mult prea albastre contrastând cu omătul ce-l înconjura, îi răspunse zâmbind.

- Să te naști și să mori este ușor. Să porți o mască albă, a purității, a întrebărilor, a curiozității; după care să porți, la fel ca toți, o altă mască, una albastră, a înțelepciunii, a experienței, a diplomaticei maturități. Vezi tu, contează ce se întâmplă „între”, nu înainte, nu după, ci „între”, aceea numită viață! Te naști să o trăiești și mori să o sărbătorești și măștile să se întrepătrundă astfel încât să nu uiți, niciodată, că ai pornit la fel și vei ajunge în același loc. Calea apucată este importantă și ce lași în urma sa, o potecă pentru viitor sau scaieți pentru trecut. Și ce-i mai fain este că habar nu ai când trece, când ajungi la amintiri, când râzi de amărăciuni, de nedreptăți, de neizbânzi, de inimă albastră. Habar nu ai când vei sta pe aceeași bancă, în același parc, și vei răspunde. poate, unui aceluiași tânăr....

Tânărul zâmbi, își scutură praful imaginar de pe suflet, îl salută pe bătrân și porni pe același drum, de data asta, cu speranța albastră......

(foto Nicolae Subotin)